Ana Sasu
M-am căsătorit cu Alexandru în vara anului 1970.
Nu am avut o nuntă mare. Nu am avut restaurant, sute de invitați sau o lună de miere într-un loc exotic. Alexandru era militar, se afla acasă doar pentru câteva zile și trebuia să se întoarcă aproape imediat într-o misiune în străinătate.
Ne-am cununat înconjurați de familie și de câțiva prieteni apropiați. Mama pregătise mâncarea, tata adusese câteva sticle de vin, iar tortul fusese așezat pe o masă în curtea casei părinților mei.
Pentru mine, însă, fusese cea mai frumoasă zi din lume.
Aveam 21 de ani și eram convinsă că întreaga viață se afla înaintea noastră.
După nuntă, am avut exact două zile împreună.
În a treia dimineață, Alexandru trebuia să plece.
Îmi amintesc și acum cum stătea în prag, cu bagajul lângă picior.
— Nu plânge, Elena.
— Nu plâng.
— Minți foarte prost.
Am râs printre lacrimi.
M-a luat în brațe.
— La prima noastră aniversare îți cumpăr cel mai mare buchet de trandafiri galbeni pe care îl găsesc.
Trandafirii galbeni erau florile mele preferate.
— Promiți?
— Promit.
M-a sărutat.
Apoi a plecat.
Nu știam că aveam să aștept 56 de ani pentru acel buchet.
Alexandru nu s-a mai întors
La câteva săptămâni după plecarea lui, am primit vestea.
Unitatea în care se afla fusese prinsă într-un atac violent.
Fuseseră morți.
Fuseseră răniți.
Și existau câțiva dispăruți.
Alexandru era printre ei.
Trupul lui nu fusese găsit.
Pentru o vreme m-am agățat de acest lucru.
Dacă nu exista un trup, exista speranță.
Apoi Adrian a venit la mine.
Era unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Alexandru și fusese în aceeași misiune.
A apărut într-o după-amiază.
Când i-am văzut expresia, am știut că nu venise cu vești bune.
— Elena…
— Unde este?
A coborât privirea.
— Îmi pare rău.
— Unde este Alexandru?
— Am văzut explozia.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
— Și?
— Era acolo.
— Ai văzut trupul?
Adrian a tăcut.
— Nu.
M-am agățat imediat de răspuns.
— Atunci nu știi.
— Elena, ascultă-mă…
— Dacă nu l-ai văzut mort, nu știi!
A încercat să mă liniștească.
Apoi mi-a spus cuvintele care m-au urmărit ani întregi:
— Nu cred că ar fi putut supraviețui.
Cu timpul, Alexandru a fost declarat mort.
Eu însă nu am reușit niciodată să închid complet acea ușă.
Nu m-am recăsătorit.
Am avut o viață.
Am muncit.
Am avut prieteni.
Am călătorit.
Mi-am îngrijit părinții până când s-au stins.
Am învățat să râd din nou.
Dar nu am mai iubit pe nimeni așa.
În fiecare an, la aniversarea nunții, scoteam fotografiile.
Și de fiecare dată îmi aminteam promisiunea lui:
„Cel mai mare buchet de trandafiri galbeni.”
Au trecut zece ani.
Douăzeci.
Treizeci.
Apoi cincizeci.
Adrian a rămas o vreme în viața mea.
Venea uneori să mă vadă și îmi povestea despre Alexandru.
Dar cu trecerea anilor ne-am îndepărtat.
În urmă cu aproape două decenii, Adrian murise.
Am mers chiar și la înmormântarea lui.
Am plâns.
Credeam că fusese ultima persoană care îl văzuse în viață pe soțul meu.
Nu știam atunci că Adrian luase cu el un secret uriaș.
La 56 de ani de la nuntă, cineva a bătut la ușă
În dimineața celei de-a 56-a aniversări, mi-am făcut cafeaua și am scos cutia cu fotografii.
Aveam 77 de ani.
Pe masă era fotografia mea preferată.
Eu și Alexandru, în curtea părinților mei.
Eram atât de tineri.
Uneori mi se părea că mă uit la alți oameni.
Am atins fotografia lui.
— La mulți ani, dragul meu.
Atunci s-a auzit soneria.
Am deschis.
Un curier ținea în brațe un buchet atât de mare, încât aproape nu îi vedeam fața.
Trandafiri galbeni.
Am simțit imediat că nu mai pot respira normal.
— Doamna Elena Marinescu?
— Da.
— Pentru dumneavoastră.
Am luat florile.
— De la cine?
— Nu apare numele expeditorului.
Am închis ușa.
Am dus buchetul în bucătărie.
M-am uitat minute întregi la el.
Cine putea să știe?
Apoi am văzut plicul.
L-am deschis.
„Iubirea mea,
Nu mi-am dorit niciodată ca lucrurile să se întâmple astfel. N-o să-ți vină să crezi de ce a trebuit să dispar.
Adrian te-a mințit.
Te rog să nu intri în panică. Comportă-te normal și fă exact ce îți spun.
Dacă încă ai fotografia noastră de nuntă, desfă rama.
În spatele fotografiei am ascuns ceva înainte să plec.
După 56 de ani, este singurul mod prin care pot să-ți demonstrez că eu sunt.
Alexandru.”
Am citit mesajul de trei ori.
Mi-am spus că este imposibil.
Alexandru ar fi avut acum aproape 80 de ani.
Dacă supraviețuise, de ce nu venise?
De ce nu scrisese?
De ce mă lăsase să-l jelesc 56 de ani?
Și de unde știa persoana care trimisese florile despre fotografie?
M-am dus în sufragerie.
Am desfăcut rama.
În spatele fotografiei era o bucată subțire de hârtie, împăturită de mai multe ori.
Nu o văzusem niciodată.
Am desfăcut-o.
Era un bilețel scris de Alexandru înainte de plecare.
„Elena,
Dacă găsești vreodată asta, înseamnă că ai desfăcut rama pe care ți-am făcut-o eu.
Mai ții minte ce mi-ai spus în seara în care te-am cerut?
Că ai accepta să fii soția mea chiar dacă singurul lucru pe care ți l-aș putea oferi ar fi două zile și o viață întreagă de așteptare.
Sper să nu fie niciodată nevoie să-ți amintești cuvintele astea.
Al tău, A.”
Am început să plâng.
Nimeni nu știa despre acea conversație.
Nimeni.
Doar noi doi.
Sub biletul din buchet era un număr de telefon.
Am sunat.
Vocea de la celălalt capăt m-a făcut să scap telefonul
A răspuns după trei apeluri.
— Elena?
Vocea era bătrână.
Slabă.
Dar ceva din ea…
— Cine sunteți?
S-a făcut liniște.
Apoi omul a spus:
— Ți-am promis trandafiri.
Mi-am dus mâna la gură.
— Nu.
— Știu.
— Nu…
— Elena, sunt eu.
Am început să tremur.
— Alexandru?
Omul de la celălalt capăt a început să plângă.
Atunci am scăpat telefonul.
L-am ridicat imediat.
— Unde ai fost?
A urmat o tăcere lungă.
— E o poveste pe care trebuia să ți-o spun acum 56 de ani.
— Atunci spune-mi acum.
Și a făcut-o.
Alexandru supraviețuise exploziei.
Fusese grav rănit și capturat.
Petrecuse o perioadă lungă fără posibilitatea de a lua legătura cu familia.
Când fusese eliberat, lucrurile deveniseră și mai complicate.
În timpul captivității, aflase informații despre o rețea de trafic și contrabandă în care erau implicați inclusiv oameni care aveau legături cu militarii din zonă.
Printre numele pe care le auzise se afla unul cunoscut.
Adrian.
— Nu te cred, am șoptit.
— Știu.
Alexandru mi-a explicat că, după eliberare, fusese debriefat și apoi ținut o perioadă sub protecție, pentru că informațiile lui făceau parte dintr-o anchetă mai amplă.
Dar nu asta explica 56 de ani.
— De ce nu ai venit după ce s-a terminat?
Aici vocea lui s-a frânt.
— Pentru că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.
Adrian aflase că Alexandru supraviețuise.
Și ajunsese la el înainte ca Alexandru să poată reveni acasă.
Îi spusese că eu îmi refăcusem viața.
Că mă mutasem.
Că nu voiam să mai aud de el.
Chiar îi arătase o scrisoare despre care pretinsese că era de la mine.
— Ai crezut asta?
— Eram distrus, Elena. Eram bolnav. Aveam coșmaruri. Și da… am crezut.
Mi-au dat lacrimile.
— Eu te-am așteptat.
— Știu acum.
— Toată viața.
La celălalt capăt s-a auzit un suspin.
— Știu.
Adevărul ieșise la iveală după moartea lui Adrian
Cu câteva luni înainte, fiul lui Adrian găsise printre lucrurile tatălui său o cutie.
În ea se aflau scrisori.
Scrisorile mele.
Zeci dintre ele.
Eu le trimisesem ani la rând prin canalele despre care credeam că ar putea ajunge la Alexandru.
Nu primisem niciodată răspuns.
Adrian le interceptase.
În aceeași cutie se afla și copia scrisorii false pe care i-o arătase lui Alexandru.
Fiul lui Adrian, îngrozit de ceea ce descoperise, începuse să caute.
Așa îl găsise pe Alexandru.
— De ce ar face Adrian așa ceva? am întrebat.
Alexandru a tăcut.
— Pentru că îi era frică.
— De ce?
— Știa că eu puteam depune mărturie despre ce făcuse.
Dar exista și alt motiv.
Adrian fusese îndrăgostit de mine.
Nu-mi spusese niciodată direct.
Crezuse că, dacă Alexandru dispărea definitiv din viața mea, într-o zi mă voi apropia de el.
Nu se întâmplase.
— Dumnezeule…
— Nu te-a obligat niciodată la nimic?
— Nu.
— Măcar atât.
Am stat aproape două ore la telefon.
Apoi am pus întrebarea de care îmi era cel mai frică.
— Alexandru, de ce mă cauți acum?
— Pentru că am aflat adevărul.
— Și?
— Și pentru că vreau să te văd o dată înainte să mor.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Ești bolnav?
— Nu pe moarte, a spus repede. Dar am aproape 80 de ani, Elena. Nu mai avem încă 56 de ani de pierdut.
Pentru prima dată în acea zi, am râs.
Printre lacrimi.
— Unde ești?
— La două ore de tine.
Am rămas nemișcată.
— Două ore?
— Da.
— Atunci de ce stăm la telefon?
Când am deschis ușa, l-am recunoscut imediat
A doua zi, la ora două după-amiaza, o mașină a oprit în fața casei.
Am stat în spatele perdelei ca o adolescentă.
Portiera s-a deschis.
A coborât un bărbat în vârstă.
Mergea cu baston.
Avea părul complet alb.
Era mai slab decât mi-l imaginasem.
S-a oprit în fața porții.
Eu am deschis ușa.
Ne-am privit.
56 de ani au dispărut pentru câteva secunde.
Ochii erau aceiași.
Alexandru și-a dus mâna la gură.
— Elena…
Am coborât treptele.
Nu am alergat.
La vârsta noastră, asemenea scene sunt mai puțin cinematografice decât și-ar imagina cineva.
Dar am ajuns la el.
Și l-am îmbrățișat.
A început să plângă.
— Îmi pare rău.
Am plâns și eu.
— Ești un idiot.
A râs.
— Știu.
— Cel mai mare idiot pe care l-am cunoscut.
— Știu.
— Trebuia să mă cauți.
— Știu.
L-am lovit ușor în piept.
Apoi l-am îmbrățișat din nou.
Nu am încercat să recuperăm 56 de ani într-o singură zi
Alexandru nu a intrat în casa mea și totul a devenit perfect.
Nu așa funcționează viața.
Aveam întrebări.
Aveam furie.
El avea vinovăție.
Am vorbit ore întregi.
Mi-a povestit despre viața lui.
Nu se căsătorise nici el.
Avusese relații, dar niciuna nu devenise o familie.
— De ce?
M-a privit.
— Probabil din același motiv pentru care nici tu nu te-ai căsătorit.
Am tăcut.
Apoi am scos fotografiile.
I-am arătat părinții mei.
Casa veche.
Oamenii care nu mai erau.
La un moment dat, Alexandru a luat fotografia de la nuntă.
— Eram frumos.
Am izbucnit în râs.
— Tu?
— Foarte.
— Eu eram frumoasă.
— Tu încă ești.
— Ai lipsit 56 de ani și ai revenit cu replicile astea?
— Am avut timp să le pregătesc.
Am râs atât de tare, încât m-a durut burta.
Și atunci am înțeles că nu voiam ca timpul care ne mai rămânea să fie consumat doar de ceea ce pierduserăm.
Un an mai târziu, promisiunea a fost îndeplinită din nou
Alexandru nu s-a mutat imediat la mine.
Am luat lucrurile încet.
Ne vedeam.
Vorbeam zilnic.
Am mers împreună la locurile pe care le cunoscuserăm când eram tineri.
Am vizitat casa în care ne căsătoriserăm.
Nu mai aparținea familiei mele, dar actualii proprietari ne-au permis să intrăm în curte după ce le-am povestit motivul.
Alexandru a stat exact în locul unde tăiaserăm tortul.
— Aici ai vărsat vin pe rochia mamei tale.
Am rămas cu gura deschisă.
— Îți amintești?
— Elena, am uitat multe lucruri. Pe tine nu.
După câteva luni, a venit să locuiască împreună cu mine.
Nu ne-am prefăcut că eram din nou cei doi tineri din 1970.
Eram doi oameni bătrâni, cu obiceiuri diferite și o istorie imposibil de complicată.
Ne certam pentru temperatura din casă.
El lăsa televizorul prea tare.
Eu îi mutam lucrurile și apoi nu le mai găsea.
Era, într-un mod ciudat, minunat.
La cea de-a 57-a aniversare a nunții noastre m-am trezit dimineața și nu l-am găsit lângă mine.
Pentru o secundă m-am speriat.
Apoi am auzit zgomot în bucătărie.
Am coborât.
Alexandru era acolo.
Pe masă se afla un buchet uriaș de trandafiri galbeni.
— Iar?
A ridicat din umeri.
— Sunt în urmă cu 56 de buchete.
Am râs.
— Nu cred că avem suficiente vaze.
— Este problema mea.
Mi-a întins un plic.
De data aceasta nu mi-a fost frică să-l deschid.
Înăuntru scria:
„Iubirea mea,
Prima dată ți-am promis trandafiri și am întârziat 56 de ani.
De acum înainte, intenționez să fiu punctual.
La mulți ani.
Alexandru.”
Am ridicat privirea.
— Știi ceva?
— Ce?
— Cred că încă sunt puțin furioasă pe tine.
A zâmbit.
— Ai tot dreptul.
— Probabil voi mai fi o vreme.
— Pot să trăiesc cu asta.
— Bine.
M-a luat de mână.
— Dar ești fericită că sunt aici?
M-am uitat la omul pe care îl iubisem la 21 de ani.
Nu mai era tânărul din fotografie.
Nici eu nu mai eram fata în rochie albă.
Timpul trecuse peste noi.
Ne luase părinții, prietenii, tinerețea și 56 de ani pe care nimeni nu ni-i putea restitui.
Dar nu reușise să ia tot.
Am strâns mâna lui Alexandru.
— Da.
— Atât îmi trebuie.
Am pus trandafirii în două vaze, pentru că într-una singură nu încăpeau.
Fotografia nunții noastre a rămas pe masă.
Lângă ea am pus o fotografie nouă, făcută în acea dimineață.
În prima eram doi tineri de 21 și 23 de ani, convinși că aveau toată viața înainte.
În cea de-a doua eram doi oameni trecuți de 70 de ani, care aflaseră cât de nedrept poate fi timpul.
Dar zâmbeam.
Pentru că nu puteam schimba cei 56 de ani pierduți.
Puteam însă decide ce facem cu anii care ne mai rămâneau.
Iar Alexandru îmi datora, după propriile calcule, încă 55 de buchete de trandafiri galbeni.
I-am spus că nu avea voie să plece nicăieri până nu-mi aducea fiecare buchet.
A râs și m-a sărutat pe frunte.
— Atunci va trebui să rămân foarte mult timp.
