Roxana
Dan întârziase din nou. Încă o noapte lungă la muncă, sau cel puțin asta spunea el. Se întâmpla tot mai des, și de fiecare dată când ajungea acasă, părea mai obosit decât în seara precedentă. Aceasta devenise o rutină ciudată, una care părea să devină tot mai prezentă în viața noastră de zi cu zi.
Când ne-am căsătorit, acum trei ani, lucrurile erau diferite. Petreceam serile împreună, vorbind, râzând sau pur și simplu uitându-ne la televizor. Acum, în majoritatea serilor, abia rostea două cuvinte înainte de a merge direct la culcare, obosit și fără energie pentru a mai purta o conversație.
Îmi era dor de el. Îmi era dor de noi. Voiam să înțeleg de ce lucrurile se schimbaseră atât de mult. Știam că munca era stresantă, dar mă întrebam dacă asta era totul. Sau era vorba de altceva? În fiecare seară, senzația că ne îndepărtam tot mai mult creștea, iar fiecare privire obosită pe care o arunca în direcția mea doar întărea această teamă.
Încercarea de a repara lucrurile
În seara aceea, m-am hotărât să fac ceva pentru a aduce măcar o parte din magia din primii ani de căsnicie înapoi. M-am gândit că poate o cină specială ar putea să ne apropie din nou. Mâncarea preferată a lui Dan era lasagna, așa că am decis să îi pregătesc o cină care să includă toate lucrurile pe care le iubea: lasagna cu extra brânză, pâine cu usturoi și un tort de ciocolată pe care îl adora.
În timp ce pregăteam cina, am început să mă gândesc la momentele de început ale relației noastre. Eram atât de apropiați atunci. Orice mică problemă părea nesemnificativă pentru că mereu comunicam și ne bucuram de compania celuilalt. Acum, însă, tăcerea dintre noi devenise prea adâncă. Îmi spuneam mereu că este doar o perioadă grea, că odată ce presiunea de la muncă va scădea, Dan va fi din nou același bărbat cu care mă căsătorisem.
O decizie impulsivă
Cina era aproape gata. Lasagna era în cuptor, pâinea prăjită cu usturoi își răspândea aroma prin casă, iar tortul de ciocolată era perfect aranjat pe masa din bucătărie. Totul era pregătit pentru o seară perfectă. Însă, în timp ce așteptam, m-am uitat la telefon și am văzut că aveam doar 10% baterie.
„Super,” am murmurat. Lăsasem încărcătorul la mama aseară, când trecusem pe la ea după muncă. De obicei, nu ar fi fost o problemă, dar așteptam un apel important de la un client, și ultimul lucru pe care mi-l doream era să mi se descarce telefonul.
Am ezitat pentru câteva secunde. Dacă plecam acum, puteam să ajung la mama și înapoi înainte ca Dan să ajungă acasă. Am sunat-o pe mama, dar nu a răspuns. Probabil că era afară, la plimbarea ei de seară. Nu era neobișnuit să nu răspundă imediat, dar liniștea din telefon mi-a dat un ușor sentiment de neliniște.
Am decis să plec rapid, știind că Dan probabil va întârzia din nou. În plus, totul era pregătit, iar lasagna nu avea să fie afectată dacă o lăsam în cuptor puțin mai mult. Mă gândeam că voi fi înapoi înainte ca el să observe, și totul ar fi perfect.
O liniște apăsătoare
Când am ajuns la casa mamei, primul lucru pe care l-am observat a fost cât de liniște era. Prea liniște. Nu era neobișnuit să fie plecată seara, dar ceva în această liniște părea diferit. Luminile erau stinse, și casa părea părăsită. Am scuturat sentimentul de neliniște și am descuiat ușa cu cheia de rezervă.
Imediat ce am pășit înăuntru, am simțit un fior rece pe șira spinării. Acolo, lângă intrare, erau pantofii lui Dan. Inima mi s-a strâns. Ce căutau pantofii lui aici? De ce era Dan la casa mamei mele? Ar fi trebuit să fie la muncă.
Am început să mă simt panicată. Îmi învârteam scenarii în minte, încercând să găsesc o explicație logică. Poate a trecut doar pe aici pentru ceva. Poate mama avea nevoie de ajutor. Dar, cu fiecare gând care îmi trecea prin minte, îndoiala creștea tot mai mult.
Sunete ciudate din dormitor
Pe măsură ce înaintam prin hol, inima îmi bătea tot mai tare. Ajunsă în dreptul dormitorului mamei, am auzit sunete înăbușite. Erau voci. Vocea lui Dan și o altă voce. Vocea mamei mele.
Am încercat să îmi controlez respirația, să mă calmez, dar nu reușeam. M-am apropiat de ușă și mi-am lipit urechea de ea, încercând să ascult ce spuneau. Vorbeau în șoaptă, iar fragmentele pe care le auzeam erau vagi și confuze.
„Crezi că o să-i placă?” am auzit vocea lui Dan. Părea nervos.
„O să o adore,” i-a răspuns mama mea, cu un ton calm și liniștitor.
Am simțit cum stomacul mi se strânge. Despre ce vorbeau? De ce Dan era acolo, cu mama mea, în dormitorul ei? Mintea mea era un vârtej de suspiciuni și temeri. Îmi doream să deschid ușa și să-i confrunt, dar am ezitat. Ce se întâmpla dacă greșeam? Ce se întâmpla dacă totul era doar o neînțelegere?
Dar dacă nu era?
Confruntarea finală
Cu inima bătând cu putere, am învârtit încet mânerul ușii și am împins ușa. Ceea ce am văzut în cameră m-a oprit în loc.
Camera era plină de decorațiuni — ghirlande colorate, baloane, și flori. Pe pat era un banner mare, pe jumătate terminat, care spunea „La Mulți Ani”. În colțul camerei erau cadouri împachetate frumos, iar mama ținea în mână o rochie superbă pe care o admirasem cu săptămâni în urmă, dar nu o cumpărasem.
Dan și mama s-au întors către mine, surprinși de intrarea mea bruscă. Fața lui Dan s-a albit, iar ochii lui erau mari de șoc. „Surpriză?” a spus el, cu o voce mică și rușinată.
M-am uitat în jur, încercând să procesez ceea ce vedeam. Decorațiile, bannerul, cadourile — toate făceau sens acum. Dan nu mă trădase, nu era nimic din ceea ce mă temusem. Era, în schimb, o surpriză plănuită pentru aniversarea noastră.
„Nu mă așteptam să ajungi atât de devreme,” a spus Dan, frecându-se stângaci pe ceafă. „Voiam să te surprind de aniversare.”
Am rămas nemișcată, incapabilă să vorbesc pentru câteva secunde. Toate temerile și suspiciunile mele se evaporaseră într-o clipă, iar în locul lor rămăsese doar rușine pentru cât de mult mă îndoiam de el.
Dan a venit către mine și m-a îmbrățișat strâns. „Am vrut să-ți ofer o aniversare specială. Știu că am fost distant în ultima vreme, dar am lucrat mult pentru asta,” a spus el, cu vocea blândă.
Lacrimile mi-au început să curgă pe obraji, dar nu erau lacrimi de tristețe. Eram copleșită de emoție. Am realizat că toate temerile mele fuseseră nefondate. Dan fusese aici, pregătind totul pentru mine, din dragoste.
Am zâmbit și am șoptit, „Surpriza ta a fost cu adevărat perfectă.”
