Loredana Ionescu
În 1997, rețeaua de hidrofoane a Administrației Naționale Oceanice și Atmosferice (NOAA) a înregistrat în Pacificul de Sud un semnal acustic neobișnuit, atât de intens încât a fost detectat la mii de kilometri distanță. Cunoscut sub numele de „Bloop”, acest sunet de frecvență ultra-joasă a devenit rapid un mister științific și a alimentat speculațiile despre posibile creaturi marine uriașe.
Point Nemo, locul unde natura își face auzită vocea
Sunetul a provenit din apropierea Point Nemo, cel mai îndepărtat punct de orice țărm de pe glob. Situat în Pacificul de Sud, la circa 2.700 de kilometri de cel mai apropiat uscat, acest loc este atât de izolat încât, uneori, singurii „oameni” aflați mai aproape sunt astronauții de pe Stația Spațială Internațională.
Point Nemo este folosit ca „cimitir” pentru vehicule spațiale scoase din uz, tocmai datorită lipsei traficului maritim și a distanței uriașe față de zone locuite. Izolarea sa face ca mediul acustic să fie extrem de curat, ceea ce permite ca sunetele naturale – provenite din seisme, erupții vulcanice sau procese din ghețarii Antarcticii – să fie auzite pe distanțe de mii de kilometri.
„Bloop”, sunetul care a intrigat lumea
În vara anului 1997, hidrofoanele NOAA au surprins simultan un semnal acustic extrem de puternic, recepționat la peste 4.800–5.000 de kilometri distanță. Pe spectrogramă, acesta a apărut sub forma unei „umflături” bruște în zona frecvențelor ultra-joase.
La început, oamenii de știință s-au întrebat dacă nu ar putea fi vorba despre un animal marin necunoscut, însă nicio specie identificată până acum nu poate produce un sunet cu asemenea intensitate și răspândire. Ulterior, ipotezele s-au îndreptat către procese geofizice, în special către fracturi bruște ale gheții.
Pe măsură ce NOAA a acumulat mai multe înregistrări, s-a observat că semnătura sunetului „Bloop” seamănă cu alte evenimente naturale, provenite din fracturi de aisberguri. Fenomenul este cunoscut sub numele de „icequakes”, cutremure de gheață provocate de desprinderea și sfărâmarea maselor uriașe de gheață din Antarctica.
Analizele au arătat că sursa sunetului se află în sud, în apropierea Strâmtorii Bransfield, a Mării Ross sau a zonei Cape Adare. Toate aceste regiuni sunt recunoscute pentru activitatea intensă a ghețarilor, care generează frecvent asemenea unde acustice.
Mai mult, cercetătorii au folosit astfel de înregistrări pentru a monitoriza „viața” unor aisberguri. De exemplu, aisbergul A53a a fost urmărit în timp ce se rupea în fragmente, iar sunetele înregistrate sub apă corespundeau perfect cu evenimentele observate la suprafață, potrivit Playtech.
Importanța acestor descoperiri
Studierea acestor sunete nu este doar un exercițiu de curiozitate. Ele ajută la înțelegerea proceselor climatice și geofizice. Analizând frecvențele ultra-joase, oamenii de știință pot afla cum se fracturează aisbergurile, cum „respiră” calotele de gheață și ce presiuni exercită curenții marini.
De asemenea, rețeaua de hidrofoane detectează și migrațiile cetaceelor, seisme submarine sau erupții vulcanice ascunse în adâncuri. Practic, planeta își face auzită vocea, iar tehnologia actuală permite transformarea acestor vibrații în informații esențiale pentru știință, economie și siguranța navigației.
„Bloop” a aprins imaginația publicului și a alimentat teorii despre monștri marini ascunși în adâncuri. Totuși, cercetările arată că explicația este una naturală și logică: sunetul este produs de gheața care se rupe, nu de creaturi mitice.
Chiar dacă misterul a fost în mare parte elucidat, oceanul păstrează încă multe secrete. De cele mai multe ori, răspunsurile descoperite nu confirmă legendele, ci scot la iveală mecanisme spectaculoase ale naturii, invizibile pentru ochi, dar surprinzătoare pentru urechile științei.
Sursa foto: Arhivă
