Mirela Loșniță
Sunt profesoara fiului tău și îmi pare rău, dar trebuie să știi adevărul despre el… și despre soțul tău. Adevărul care mi-a sfâșiat familia. Trăiam cu iluzia că cele mai mari trădări vin din partea străinilor. Că durerea adevărată vine de la necunoscuți, de la oameni pe care nu i-ai lăsat niciodată să se apropie. Dar m-am înșelat amarnic. Adevărata durere, cea care te rupe în bucăți, vine de la cei în care ai avut cea mai mare încredere. De la cei alături de care ai trăit, ai construit, ai iubit. În cazul meu, totul a început cu un simplu apel telefonic. Unul care mi-a dărâmat întreaga viață.
Sunt profesoara fiului tău și îmi pare rău, dar trebuie să știi adevărul despre el
Privită din afară, familia noastră părea una obișnuită. Eram o femeie de 38 de ani, mamă, soție și angajată full-time. Încercam să jonglez, așa cum fac multe femei, între termene limită la muncă și cina de seară, între ședințe cu părinții și serile de film în familie.
Soțul meu, Daniel, avea 42 de ani. Îl consideram un bărbat de încredere, un partener de viață stabil. Eram împreună de 17 ani. Aveam o casă, o rutină, și un fiu de 15 ani – Dylan. Un băiat tăcut, introvertit, pasionat de cărți și jocuri video. Se asemăna cu mine în multe feluri: rezervat, ușor timid, dar cu o inimă uriașă.
În ultima perioadă, însă, se schimbase. Nu mai râdea la glumele noastre, nu mai ieșea din cameră decât când era absolut necesar. Îl întrebam cum i-a fost ziua și primeam același răspuns sec: „Bine.” Apoi dispărea între pereții lui.
Am crezut că e vorba doar de adolescență. Dar Daniel începuse și el să se comporte straniu. Venea târziu acasă, invocând „probleme la birou”, își verifica mereu telefonul, iar când suna, se retrăgea într-o altă cameră. Nu voiam să cred nimic rău. Am fost împreună aproape două decenii. Dar în aer plutea o tăcere grea, un disconfort apăsător.
Și apoi, într-o zi obișnuită, a sunat telefonul.
Era doamna Callahan, profesoara lui Dylan. Avea vocea tremurândă, iar tonul ei m-a făcut imediat să înțeleg că nu era un apel de rutină.
— Îmi pare rău, dar trebuie să vă spun adevărul despre fiul dumneavoastră… și despre soțul dumneavoastră.
Mi s-a oprit inima. Ce voia să spună?
— E grav? Ce s-a întâmplat? Dylan e bine?
— Vă rog, întâlniți-mă la școală. Nu pot să vă spun prin telefon. Trebuie să vorbim față în față.
Am plecat fără să clipesc. Pe drum, inima îmi bătea nebunește, gândurile se învârteau haotic. Ce putea să știe această profesoară? Ce legătură putea exista între fiul meu și soțul meu?
Când am ajuns, m-a întâmpinat în clasă. Avea mâinile strânse nervos, ochii înlăcrimați. Era clar că îi era greu.
— Am trecut pe lângă casa unei colege de clasă de-a lui Dylan… Kelly, o știți?
Am încuviințat.
— I-am văzut pe Dylan și pe Kelly în fața casei. Păreau… agitați. Când m-au văzut, au încercat să se ascundă. Apoi am observat ceva.
S-a oprit. O clipă. Două.
— Mașina soțului dumneavoastră era parcată în fața casei fetei.
Mi s-a strâns stomacul.
— Poate avea treabă acolo? Am întrebat, fără să cred ce spun.
— L-am văzut… în casă. Era cu mama lui Kelly. Se îmbrățișau. Nu prietenește. Era… ceva intim. A trebuit să vă spun.
Picioarele mi s-au înmuiat. În acel moment, toată realitatea mea s-a prăbușit.
Dylan știa. De aceea era distant. De aceea nu spunea nimic. Trăia cu secretul în el, iar eu fusesem oarbă.
Am plecat acasă. L-am găsit pe Daniel pe canapea, ca și cum nimic nu se întâmplase.
— Trebuie să vorbim, i-am spus.
— Nu acum, sunt obosit, a murmurat, fără să-și ridice ochii din telefon.
I-am spus tot. Tot ce mi-a zis profesoara. Nu a încercat să nege. A zâmbit, ca și cum aștepta momentul.
— Și ce dacă? Oricum urma să afli.
M-am ridicat, am urcat sus și am început să împachetez.
În câteva zile, am depus actele pentru divorț. Credeam că Dylan va fi de partea mea. Dar când i-am spus, a explodat.
— Tu strici tot! Tata o iubește pe mama lui Kelly! Și eu o iubesc pe Kelly! Dacă tu nu poți accepta, e problema ta.
A plecat. L-a ales pe el.
Casa a devenit tăcută. Golită de tot ce fusese. Timp de săptămâni, am mers ca un automat. Respiram greu, mâncam puțin, trăiam în reluare.
Până într-o zi, la supermarket.
— Aveți nevoie de ajutor?
Era Mark, tatăl unui coleg de-al lui Dylan. Ne întâlniserăm de câteva ori. Era blând, calm, avea ochi sinceri.
— Sunt bine, i-am răspuns politicos.
Dar el a continuat să apară. Îmi trimitea mesaje scurte. Îmi propunea o cafea, o plimbare. La început am refuzat. Apoi am acceptat.
Fără să-mi dau seama, am început să zâmbesc din nou. Să râd. Să simt.
Mark nu a forțat niciodată lucrurile. M-a ascultat, m-a înțeles, m-a susținut. A fost acolo în liniște, exact cum Daniel nu fusese niciodată.
Acum, suntem căsătoriți. Iar în câteva luni, vom avea un copil.
Daniel? A fost părăsit. Julia, mama lui Kelly, nu-l iubea. Îl voia doar pentru bani. L-a secătuit și a plecat.
Cât despre Dylan… a apărut la ușă acum șase luni. Ochii lui, goi. Umerii, căzuți.
— Mamă… am greșit.
Nu a fost nevoie de alte cuvinte. L-am strâns în brațe și am simțit tot golul din mine umplându-se cu dragoste.
A revenit acasă. Încet, ne vindecăm împreună scrie thecelebritist.com.
Și acum, când stau pe canapea, mângâindu-mi burtica, și îl privesc pe Dylan punând masa alături de Mark, nu pot să nu zâmbesc.
— Ce e așa amuzant? mă întreabă Mark.
— Doar mă gândeam… ce poveste nebună a început de la o simplă clasă de școală.
