Mirela Loșniță
Tatăl meu, care a plecat acum 20 de ani, m-a sunat de pe patul de moarte pentru a-și exprima o ultimă dorință — ceea ce mi-a cerut mi-a sfâșiat inima. Tatăl meu, care ne-a părăsit cu 20 de ani în urmă, m-a sunat de pe patul de moarte, am fost sfâșiată între furie și curiozitate. Ultima lui dorință a fost ceva la care nu mă așteptam niciodată, iar ceea ce mi-a dezvăluit despre dispariția lui mi-a zguduit toate convingerile.
Mă pregăteam de culcare când telefonul meu a vibrat pe noptieră
Numărul era necunoscut, așa că am lăsat apelul să meargă la mesageria vocală. Nici măcar un minut mai târziu, am primit un mesaj: „ALICE, SUNT TATĂL TĂU. TE ROG, SUNĂ-MĂ. SUNT ÎN SPITAL.” Inima mi s-a oprit. Tatăl meu? După 20 de ani? Am stat pe marginea patului, uitându-mă la mesaj. O parte din mine voia să-l șterg și să uit, dar curiozitatea a învins. Am sunat înapoi.
„Alo?” Vocea era slabă.
„Tată?”
„Alice, sunt eu. Nu mai am mult timp.”
„De ce mă suni acum?” Vocea mea a fost mai aspră decât intenționasem.
„Vreau să îți explic… să te rog ceva. Dar te rog, nu-i spune mamei tale.”
Aceeași secretomanie care mi-a definit copilăria. „Ce vrei?”
A luat o gură de aer tremurată. „Am plecat pentru că bunicul tău, Harold, mi-a plătit să dispar. Mă ura, credea că sunt un eșec. A găsit pe altcineva pentru mama ta, pe cineva mai bun.”
Nu-mi venea să cred ce auzeam
„Bunicul? El a făcut asta?”
„Da. La acea vreme eram într-o perioadă dificilă. Aveam dependențe, făceam alegeri proaste. Bunicul tău a văzut o oportunitate să scape de mine, și am acceptat banii.”
„Deci ne-ai lăsat pentru bani?” Furia a început să fiarbă în mine.
„Știu că sună rău. Dar am investit acei bani, am construit o afacere. Totul a fost pentru tine, Alice. Pentru a-ți asigura viitorul.”
„De ce nu te-ai întors niciodată?”
„Era parte din înțelegere. Nu aveam voie să mă apropii de tine sau de mama ta. Dar am fost acolo, privind. Te-am văzut la absolvire, la meciurile de volei. Am fost mereu acolo, doar… de la distanță.”
Simțeam că lumea mea se prăbușește. „De ce nu mi-a spus niciodată mama?”
„Nu știu. Poate nu voia să-l urăști pe bunicul tău. Sau poate credea că te protejează.”
„Ce vrei acum?” am întrebat, cu vocea tremurândă.
„Vreau să te văd, Alice. O ultimă dată, înainte să plec. Sunt la Spitalul St. Mary.”
Nu știam ce să spun. Puteam să-l înfrunt după tot acest timp?
„Te rog, Alice. Este ultima mea dorință.”
Linia a devenit tăcută, iar eu am rămas acolo, cu telefonul în mână, gândurile învălmășindu-se
Ar trebui să merg? Ce i-aș spune? Aveam nevoie de timp să mă gândesc, dar nu era timp. Era pe moarte.
A doua zi dimineață, am sunat la serviciu și am spus că sunt bolnavă. Am stat în bucătărie, privind ceașca de cafea. Ar trebui să-i spun mamei? Dar el m-a rugat să nu o fac.
Am sunat-o pe cea mai bună prietenă a mea, Jen. „Hei, putem vorbi?”
„Desigur. Ce s-a întâmplat?”
„E… e vorba de tatăl meu. M-a sunat aseară.”
„Tatăl tău? Cel care a plecat?”
„Da. E pe moarte și vrea să mă vadă.”
„Wow. Cum te simți în legătură cu asta?”
„Nu știu. Sunt furioasă, confuză. Mi-a spus lucruri, Jen. Despre bunicul meu.”
„Ce lucruri?”
„Că bunicul l-a plătit să plece. A spus că a fost acolo la absolvirea mea, la meciurile mele. Dar nu a avut voie să se apropie de noi.”
„E nebunie. Ce vei face?”
„Nu știu. Vrea să mă duc la el, dar nu sunt sigură că pot.”
Jen a fost tăcută pentru un moment
„Poate ar trebui să mergi. Să obții niște răspunsuri. O încheiere.”
„Poate. Dar nu știu dacă sunt pregătită să-l confrunt.”
„Ia-ți timp, dar nu prea mult. Dacă moare…”
„Știu. Mulțumesc, Jen.”
După ce am închis, am rămas adâncită în gânduri. Jen avea dreptate. Poate că aveam nevoie de încheiere. Nu puteam să trăiesc în continuare cu aceste întrebări fără răspuns. Și dacă el chiar era pe moarte… trebuia să-l văd. Am decis să merg la spital. În timp ce conduceam, amintirile copilăriei mele mi-au trecut prin minte. Vremurile bune înainte să plece, confuzia și durerea de după. Cum mama nu a vorbit niciodată despre el, întrebările fără răspuns care mă bântuiau.
Am intrat în camera de spital, simțind povara anilor și a întrebărilor nerostite apăsând asupra mea. Aparatele emiteau sunete regulate, creând o atmosferă neliniștitoare. Tatăl meu zăcea în pat, părând mai fragil decât mi-aș fi imaginat vreodată. Ochii lui s-au luminat când m-a văzut, un zâmbet slab i s-a format pe buze.
„Alice,” a șoptit, vocea abia perceptibilă.
„Bună, tată.” M-am oprit la marginea patului, nesigură ce să spun. Furia și confuzia fierbeau în mine, dar văzându-l atât de vulnerabil, îmi era greu să exprim aceste sentimente.
„Ai venit,” a spus el, ușurat.
„Trebuia. Vreau să înțeleg de ce.”
„Știu, și îmi pare rău pentru tot.” A întins o mână tremurândă, iar eu i-am prins-o, simțind pielea rece și fragilă.
Am stat în tăcere, ținându-ne de mână, iar după o vreme, respirația lui a devenit mai greoaie. Mi-a strâns mâna o ultimă dată, și apoi s-a dus. Am plecat din spital simțind un amestec de ușurare, furie, tristețe și o ciudată senzație de încheiere.
