Loredana Ionescu
Când am primit vestea morții tatălui meu, nu am simțit decât un gol imens. Relația noastră fusese mereu complicată – el, un bărbat tăcut, mereu preocupat de lucruri despre care refuza să-mi vorbească, iar eu, o fiică crescută într-o constantă încercare de a-i câștiga atenția. Când avocatul m-a chemat pentru citirea testamentului, mă așteptam la formalități. Tatăl meu nu era un om bogat, iar eu eram singura lui moștenitoare. Dar ceea ce am aflat acolo mi-a schimbat viața.
— Conform dorințelor tatălui tău, casa lui…
Am tresărit.
— Așteptați, casa?!
Nu știam nimic despre vreo casă. Adresa notată în documente îmi era complet străină, iar avocatul nu a putut să-mi ofere mai multe detalii. Mi-am propus să aflu singură.
Tatăl meu mi-a lăsat o casă despre care nu știam nimic
Drumul până acolo a fost lung, iar pe măsură ce mă apropiam, peisajul devenea tot mai sumbru. Casa era veche, înconjurată de copaci uscați, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Cu toate astea, nu era părăsită – jaluzelele erau trase, iar pe prispa din față se vedeau urme proaspete de pași.
Mi-am ținut respirația și am privit pe fereastră. Înăuntru, umbrele dansau pe pereți la lumina unui felinar. Cineva locuia acolo. Inima mi-a bătut puternic când ușa s-a deschis brusc, scârțâind amenințător.
— Ai ajuns în sfârșit…
Am încremenit. În fața mea stătea o femeie în vârstă, cu ochii albaștri pătrunzători și un zâmbet misterios.
— Cine sunteți? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremuratul vocii.
— Intră, trebuie să vorbim, mi-a spus ea, retrăgându-se în penumbră.
M-am lăsat purtată de curiozitate și am pășit înăuntru. Interiorul casei păstra un aer familiar – poze vechi pe pereți, un ceas care ticăia ritmic pe pervaz, și… o cutie mare pe masă, acoperită cu praf.
— Tatăl tău mi-a spus că într-o zi vei veni, spuse femeia, observându-mi privirea fixată pe cutie.
Mi-am trecut mâna peste capac, iar sub stratul gros de praf am descoperit gravat numele tatălui meu. Am deschis-o cu grijă, iar înăuntru am găsit scrisori, fotografii și… un jurnal.
Adevărul ascuns
Pe măsură ce răsfoiam paginile jurnalului, am descoperit un adevăr șocant. Tatăl meu avusese o viață dublă. Cu ani în urmă, trăise în această casă împreună cu o femeie – iubirea vieții lui, dar o iubire interzisă. Ei nu se putuseră căsători, iar el fusese obligat să o părăsească și să-și continue viața departe de ea… și de copilul lor.
Mi-am ridicat privirea spre bătrâna care mă privea cu un amestec de milă și bucurie.
— Tu… ai fost mama lui? am întrebat cu voce pierdută.
Femeia a zâmbit trist.
— Nu, draga mea. Dar eu am crescut-o pe sora ta.
Sora mea. O soră despre care nu știusem niciodată nimic.
Am rămas în acea casă zile întregi, citind fiecare scrisoare, fiecare filă a trecutului pe care tatăl meu mi-l ascunsese. Într-un fel, îl înțelegeam. Poate că îi fusese teamă, poate că nu găsise niciodată curajul să-mi spună. Dar moștenirea pe care mi-o lăsase nu era doar această casă, ci și o nouă familie.
În ziua plecării, am privit încă o dată casa care îmi devenise brusc atât de dragă. Nu mai era doar o proprietate necunoscută. Era o parte din mine. Și în acea clipă, am știut că mă voi întoarce.
Sursa foto: Arhivă
