Loredana Ionescu
După zece ani de căsnicie, soțul meu, Alexandru, mi-a spus brusc că vrea să divorțăm. „Sunt nefericit de ani de zile, Irina. Simt că trebuie să mă concentrez pe mine, pe carieră.” Am rămas mută. Nu fusese niciodată un soț perfect, dar nici nu mi-a dat vreodată impresia că suferă sau că vrea să pună capăt căsniciei noastre.
Soțul meu vrea să divorțăm, dar insistă să locuim împreună
Am spus că vom vinde casa, în mod firesc, pentru că nu văd cum am putea trăi sub același acoperiș după un divorț. Dar el a ridicat din umeri. „Asta m-ar ruina financiar. Ipoteca e mică, chiria ar fi un dezastru. Mai bine rămânem amândoi aici, ca doi adulți civilizați.”
Şi BAM! Apoi mi-a aruncat bomba: se întâlnea deja cu altcineva.
Mi-a luat ceva să procesez. Nu doar că voia să divorțăm, dar voia să trăim împreună în continuare în timp ce el explora „noi orizonturi”. Şi dacă asta nu era suficient de ridicol, într-o seară, când am venit acasă de la serviciu, mi-am găsit noua realitate expusă chiar în bucătăria mea. O femeie stătea acolo, părea relaxată, iar când s-a întors spre mine… am crezut că visez.
Purta pijamalele mele. Pijamalele MELE!
Am simțit furia explodând în mine. Am fost gata să fac o scenă monstruoasă, dar când mi-am ridicat privirea spre fața ei… mi s-a tăiat respirația.
Era Laura. CEA MAI BUNĂ PRIETENĂ A MEA!
„Tu?” am şoptit, incapabilă să mai scot vreun alt sunet.
„Irina, lasă-mă să-ți explic!” a încercat ea, dar mintea mea bubuia.
M-am uitat spre Alexandru, sperând să văd vreo umbră de rușine pe chipul lui, dar el doar a dat din umeri. „N-am crezut că vei reacționa așa. Am sperat că o să înselețegi.”
„Să înseleg CE?” am strigat. „Că te întâlnești cu cea mai bună prietenă a mea? Că v-ați plăcut aȞa de mult casa asta încât vrei să vă iubiți sub același acoperiș cu mine?!”
Laura a încercat să se apropie de mine, dar m-am dat înapoi. Trădarea mă lovea în valuri. O cunoscusem de 15 ani, ne fuseserăm alături în toate momentele grele, şi acum întelegeam de ce devenise atât de distantă în ultimele luni.
Punctul culminant al acestei povești absurde a venit când Alexandru a sugerat: „Dacă nu te deranjează prea mult, Laura s-ar putea muta aici.”
A fost momentul în care am râs
Nu un râs vesel, ci unul isteric, din acela care vine când ai depășit limita absurdului.
M-am ridicat, mi-am scos verigheta şi am aruncat-o pe masă. „Alexandru, Laura, sper să vă distrați bine. Eu plec.”
Am ieșit pe ușă cu capul sus, pentru că dacă există un lucru pe care l-am învățat în acea zi, e că uneori, singura opțiune e să pleci cu demnitate înainte să te prindă nebunia altora.
Sursa foto: Arhivă
