Georgescu Dragos
Moartea Teodorei Marcu a stârnit un val de revoltă, lacrimi și întrebări care nu își găsesc răspuns. La doar 23 de ani, tânăra mamă a fost împușcată de patru ori de fostul iubit care o hărțuia de mai bine de cinci ani. Crima nu a venit pe neașteptate. A fost anunțată, documentată, reclamată. A fost prevăzută în fiecare mesaj de amenințare, în fiecare plângere penală, în fiecare cerere de ajutor pe care Teodora a adresat-o instituțiilor care ar fi trebuit s-o protejeze. A cerut ordine de protecție. A rugat instanțele să-i ia agresorului armele. Dar sistemul a tăcut.
Teodora Marcu a cerut ajutorul poliției. Tânăra depusese trei plângeri împotriva lui Robert Lupu
Cazul Teodorei nu este doar despre o crimă înfiorătoare. Este imaginea crudă a unui stat care alege să nu asculte, să nu creadă și să nu intervină. Este rezultatul direct al unui sistem care își ignoră cetățenii vulnerabili și refuză să acționeze chiar și atunci când pericolul este evident și iminent.
Teodora Marcu nu a fost o femeie care a suferit în tăcere. A vorbit, a depus mărturii, a cerut ajutor. În mod repetat. Împreună cu soțul său, a făcut cel puțin trei plângeri penale împotriva lui Robert Lupu, bărbatul care avea să-i curme viața. Fiecare pas făcut de agresor a fost documentat: spargeri de domiciliu, furturi, amenințări, violență. Niciuna dintre aceste fapte nu a dus la o acțiune decisivă din partea autorităților.
Într-unul dintre episoadele de amenințare, soții Marcu au sunat disperați la 112. Au fost direcționați spre cel mai apropiat post de poliție. Întâmplător sau nu, în același loc a ajuns și Robert Lupu. Sub ochii martorilor, a coborât din mașină și a început să-i amenințe pe Teodora și pe soțul ei. Poliția a intervenit abia după minute bune, dar fără a lua vreo măsură concretă. Incidentul a fost raportat, însă nu a urmat niciun dosar penal finalizat.
Plângeri penale pierdute între instituții
A doua plângere depusă de Teodora a ajuns la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău. A fost înregistrată, apoi trimisă la DIICOT, unde a rămas fără soluție clară. În sesizare, tânăra relata că Robert Lupu i-a spart locuința, i-a furat calculatorul și bani și a amenințat-o din nou cu moartea. Totul a fost trecut cu vederea.
Teodora a continuat să caute protecție. Cu câteva zile înainte de cununia civilă, agresorul a reapărut. I-a urmărit până în județul Dolj, i-a agresat fizic și i-a amenințat din nou. Au sunat iar la 112. S-au dus la Postul de Poliție Cetate, au făcut o altă plângere. Nimic. Robert Lupu a continuat să umble liber, nestingherit, cu arme de foc asupra lui. Iar autoritățile nu au făcut nimic să-l dezarmeze, deși Teodora ceruse acest lucru în fața instanței. Își știa agresorul, știa pericolul și își cunoștea drepturile. Dar nu a fost ascultată.
Crima nu este doar actul de violență al unui individ. Este eșecul total al unui sistem care nu a acționat. Un sistem care nu a aplicat legea. Potrivit mai multor surse, Robert Lupu făcea parte dintr-o grupare cu influență în Onești, bine cunoscută de autorități. Presa locală și martorii afirmă că gruparea era protejată de unii polițiști. În acest context, avertismentele Teodorei nu au fost doar ignorate, ci și sabotate.
„Nu scăpați de mine”, „ne întâlnim noi”, „eu trăiesc pentru voi”, „te fac vedetă internațională”, „ori tu, ori eu, unul dintre noi moare.” Sunt doar câteva dintre mesajele pe care Teodora le primise de la fostul iubit. Mesaje clare, explicite, care descriau o intenție criminală. Și totuși, nimeni nu a considerat că este cazul să intervină.
Robert Lupu era cunoscut ca fiind o persoană periculoasă, cu acces la arme. Deși legea prevede că o persoană care amenință sau comite acte de violență poate fi dezarmată, această măsură nu a fost aplicată în cazul său. Chiar dacă Teodora a cerut în instanță acest lucru, nimeni nu a considerat că viața ei e suficient de importantă pentru a fi protejată.
5 ani de teroare: o viață trăită în frică
Situația conflictuală dintre Teodora Marcu și Robert Lupu nu a fost un incident izolat. A fost un coșmar care a durat ani. Mai exact, cinci ani în care femeia a încercat să-și refacă viața, dar a fost permanent urmărită și agresată de fostul iubit. A început ca o relație toxică, a continuat cu hărțuiri constante, amenințări și acte de violență. Totul sub ochii indiferenți ai unui sistem care nu a crezut-o, nu a sprijinit-o și nu a apărat-o.
Teodora și-a construit o familie, a născut o fetiță, s-a căsătorit civil. Dar nu a fost niciodată cu adevărat liberă. Fostul partener o urmărea, o hărțuia, o amenința cu moartea. Și nu doar pe ea, ci și pe soțul ei. În tot acest timp, cei doi au făcut tot ce le-a stat în putere: au mers la poliție, au depus plângeri, au cerut ordine de protecție. Fără rezultat.
Moartea Teodorei Marcu nu este o întâmplare tragică, ci o consecință directă a indiferenței instituționale. Fiecare etapă a fost documentată. Fiecare amenințare a fost cunoscută. Fiecare solicitare de ajutor a fost înregistrată și apoi uitată. De aceea, Teodora nu este victima unei simple crime. Este victima unui întreg sistem care a ales să o lase neprotejată.
Apeluri disperate rămase fără ecou
Teodora Marcu nu este singurul caz în care femeile din România nu sunt apărate de statul care le cere încredere. Este doar cel mai recent exemplu. Cu atât mai cutremurător cu cât toate semnele au fost vizibile și ignorate. S-a strigat după ajutor. S-au depus acte oficiale. S-a cerut dezarmarea agresorului. Dar sistemul nu a reacționat. A tratat totul cu indiferență birocratică.
Ceea ce s-a întâmplat cu Teodora ar fi putut fi prevenit. Era suficient ca una dintre cele trei plângeri să fie urmată de o anchetă temeinică. Era suficient ca judecătorii să analizeze cu atenție cererea de retragere a armelor. Era suficient ca poliția să ia în serios semnalele de pericol.
În loc de asta, s-a preferat pasarea responsabilității de la o instituție la alta. De la poliție la parchet. De la parchet la DIICOT. Apoi din nou la poliție. Între timp, viața unei femei tinere a fost spulberată. Iar o fetiță de trei ani a rămas orfană de mamă, după ce a asistat neputincioasă la asasinatul comis chiar în fața ei.
Durere, revoltă și un apel la schimbare
După tragedie, comunitatea a reacționat cu un amestec de furie și neputință. Vecinii, apropiații și oamenii care nu o cunoșteau personal pe Teodora, dar care au aflat povestea ei, au cerut răspunsuri. Dar mai presus de orice, au cerut schimbare.
Schimbarea nu mai poate fi amânată. România are nevoie de legi aplicate, de autorități care să reacționeze prompt, de proceduri clare în cazuri de hărțuire, urmărire și violență. Este nevoie ca femeile care strigă după ajutor să fie crezute. Este nevoie de judecători care să înțeleagă pericolul. De polițiști care să intervină.
Teodora Marcu a făcut tot ce i s-a cerut. A respectat toate procedurile. A mers la toate instituțiile. Și totuși, a fost ucisă în stradă, cu fetița în brațe. Nu a fost doar un eșec. A fost o rușine pentru un stat care își lasă cetățenii în voia sorții.
În numele Teodorei și al tuturor celor ca ea, care nu mai sunt, trebuie cerută o reformă reală. Nu doar promisiuni. Nu doar anchete post-factum. Ci soluții clare, legi aplicate, acțiuni ferme.
Pentru că o viață pierdută nu mai poate fi adusă înapoi. Dar poate fi ultimul strigăt care schimbă ceva.
