Ana Sasu
În dimineața în care am pus în cutia poștală cea de-a 365-a scrisoare, ningea atât de tare, încât strada dispăruse aproape complet sub un alb murdar.
Am rămas câteva secunde cu mâna pe capacul metalic. Plicul alunecase deja înăuntru, dar nu reușeam să plec. Simțeam că, odată cu el, trimisesem ultima bucată dintr-o poveste pe care o purtasem în mine timp de douăzeci și șapte de ani.
Pe plic scrisesem aceeași adresă ca în fiecare dimineață:
Strada Castanilor, numărul 18, apartamentul 4.
Sub ea, același nume:
Pentru Mara.
Nu trecusem niciodată numele de familie. Nu pentru că nu-l știam, ci pentru că, în mintea mea, Mara nu avusese nevoie niciodată de alt nume.
Era fata care purta o panglică roșie în păr.
Fata care râdea cu capul dat pe spate.
Fata care îmi promisese, la optsprezece ani, că într-o zi vom avea o casă cu ferestre albastre și un cireș în curte.
Fata pe care o pierdusem fără să-i spun vreodată adevărul.
M-am desprins de cutia poștală și am pornit spre casă. Nu știam dacă Mara citise vreuna dintre scrisori. Nu primisem niciun răspuns. Niciun telefon. Nici măcar un plic întors.
Cu toate acestea, timp de un an, în fiecare dimineață, îi scrisesem.
Despre mine.
Despre ea.
Despre tot ce nu avusesem curajul să spun la timp.
Nu știam că niciuna dintre acele scrisori nu ajunsese la Mara.
Nu știam că, la aproape trei sute de kilometri distanță, o femeie pe care nu o întâlnisem niciodată îmi cunoștea deja toate regretele, toate fricile și toate visurile.
Și nu știam că, după ce avea să citească ultima scrisoare, acea femeie urma să mă caute.
Fata cu panglica roșie
Am cunoscut-o pe Mara într-o vară în care credeam că viața nu putea să se termine.
Aveam șaptesprezece ani și lucram la atelierul tatălui meu, într-un orășel în care toată lumea știa totul despre toată lumea. Reparam biciclete, vopseam porți și căram scânduri pentru câțiva lei pe zi.
Mara se mutase acolo împreună cu mama ei. Tatăl ei murise cu câțiva ani înainte, iar femeia primise un post de profesoară la liceul nostru.
În prima zi în care am văzut-o, se chinuia să repare lanțul unei biciclete albastre.
M-am apropiat cu mâinile pline de ulei.
— Nu se pune singur la loc, i-am spus.
Mara m-a privit fără să zâmbească.
— Observ.
— Pot să te ajut.
— Și cât mă costă?
— O plimbare.
— Cu bicicleta mea?
— Cu mine.
A râs.
Așa a început totul.
În vara aceea am stat mai mult împreună decât separat. Mergeam la râu, ne ascundeam de ploaie în șura bunicului meu și ne scriam bilețele pe care le strecuram în cărțile de la bibliotecă.
Mara visa să studieze arhitectura. Desena case peste tot: pe caiete, pe șervețele, pe spatele chitanțelor.
Într-o zi, mi-a arătat un desen.
Era o casă mică, cu ferestre albastre și un cireș în curte.
— Aici o să locuiesc, mi-a spus.
— Singură?
— Depinde.
— De ce?
— Dacă mă întreabă cine trebuie.
Am înțeles.
Dar nu am întrebat-o.
Eram tânăr și prost. Credeam că timpul ne aparținea și că lucrurile importante puteau fi amânate fără consecințe.
După terminarea liceului, Mara a fost admisă la facultate în București. Eu trebuia să rămân acasă. Tata se îmbolnăvise, iar atelierul depindea de mine.
În ultima seară, am stat pe podul de lângă gară.
— Vino cu mine, mi-a spus.
— Nu pot.
— Poți. Doar că nu vrei suficient.
— Nu este atât de simplu.
— Nimic nu este simplu, Andrei.
Avea lacrimi în ochi, dar nu plângea.
— Scrie-mi, a spus. În fiecare săptămână. Promite-mi.
— Îți promit.
Trenul a plecat în dimineața următoare.
Primele luni i-am scris des. Ea îmi răspundea. Plicurile ei miroseau a lavandă și erau pline de desene.
Apoi tata s-a stins.
Atelierul a început să aibă datorii. Mama s-a prăbușit sufletește, iar eu am muncit câte paisprezece ore pe zi.
Scrisorile mele au devenit mai rare.
Ale ei, mai triste.
Ultimul plic primit de la Mara conținea doar câteva rânduri:
„Nu știu cât timp poate cineva să aștepte un om care nu mai vine. Te-am iubit. Poate că încă te iubesc. Dar nu pot trăi doar din promisiuni.”
Am citit scrisoarea de zeci de ori.
Nu i-am răspuns.
Mi-am spus că o fac a doua zi.
A doua zi s-a transformat într-o săptămână.
Săptămâna, într-un an.
Peste ceva timp, mama Marei s-a mutat din oraș. Am pierdut orice urmă a ei.
Am aflat de la cineva că Mara se căsătorise.
Atunci am încetat să o mai caut.
Dar nu am încetat niciodată să mă gândesc la ea.
Adresa găsită într-un caiet vechi
Viața mea a continuat fără să semene cu viața pe care mi-o imaginasem.
M-am căsătorit la treizeci și doi de ani cu o femeie bună, pe nume Delia. Nu i-am ascuns că în trecut iubisem pe altcineva, dar nici nu i-am spus cât de mult rămăsese Mara în mine.
Eu și Delia am avut o căsnicie liniștită. Poate prea liniștită.
Nu ne certam aproape niciodată. Nu ne răneam. Dar nici nu ne priveam așa cum se privesc oamenii care simt că s-au ales unul pe celălalt dintr-o mulțime.
După opt ani, Delia mi-a spus:
— Cred că ne-am salvat unul pe celălalt de singurătate, dar nu ne-am făcut fericiți.
Am divorțat fără scandal.
Ea s-a recăsătorit. A avut un băiat. Eu am rămas în casa părinților mei, am renovat atelierul și am continuat să muncesc.
La patruzeci și cinci de ani, după moartea mamei, am început să golesc podul casei.
Într-o cutie cu caiete vechi am găsit un carnețel albastru. Pe prima pagină scria numele Marei.
În interior erau câteva poezii, două desene și o adresă pe care nu mi-o aminteam:
Strada Castanilor, numărul 18, apartamentul 4.
București.
Lângă adresă, Mara scrisese cu cerneală albastră:
„După facultate, aici voi locui. Să nu spui că nu știi unde să mă găsești.”
Am stat ore întregi cu acel carnețel în mână.
Adresa avea aproape treizeci de ani. Probabil că Mara nu mai locuia acolo. Poate nici nu ajunsese vreodată în acel apartament.
Dar în mintea mea s-a născut o idee.
Nu să o caut.
Nu direct.
Să-i scriu.
O singură scrisoare.
Atât.
În seara aceea am așezat o foaie albă pe masa din bucătărie.
„Dragă Mara,
Nu știu dacă mai locuiești la această adresă. Nu știu nici dacă îți amintești de mine cu tandrețe sau cu furie. Eu îmi amintesc de tine în fiecare zi în care văd un cireș înflorit…”
Am umplut patru pagini.
A doua zi am trimis plicul.
Nu am primit răspuns.
După o săptămână, am mai scris unul.
Apoi încă unul.
În ziua de 1 ianuarie, mi-am făcut o promisiune: timp de un an, în fiecare zi, aveam să-i trimit Marei câte o scrisoare.
Nu ca să o recâștig.
Nu aveam dreptul să cer asta.
Ci ca să spun, măcar o dată, tot ce tăcusem o viață.
Femeia care a deschis primul plic
La adresa de pe Strada Castanilor nu locuia Mara.
Locuia o femeie pe nume Ilinca Petrescu.
Ilinca avea patruzeci și doi de ani și lucra ca traducătoare. Trăia singură într-un apartament pe care îl moștenise de la mătușa ei, o femeie pe nume Margareta.
Apartamentul avea camere înalte, mobilă veche și o cutie poștală care se bloca de fiecare dată când ploua.
Primul meu plic a ajuns într-o dimineață de noiembrie.
Ilinca a văzut numele „Mara” și a presupus că era o scrisoare pentru fostul proprietar.
A lăsat-o câteva zile pe masa din hol.
Apoi a venit al doilea plic.
Și al treilea.
Toate aveau același scris.
După o săptămână, Ilinca a încercat să afle dacă o femeie cu acel nume locuise înainte acolo. Administratorul blocului nu știa nimic. Vecina de la etajul doi își amintea vag de o studentă care închiriase apartamentul pentru câteva luni, cu foarte mult timp în urmă.
Poate că aceea fusese Mara.
Ilinca a scris pe unul dintre plicuri „Destinatar necunoscut” și l-a pus înapoi în cutia poștală.
Plicul nu s-a întors niciodată la mine, fiindcă uitasem să trec adresa expeditorului.
A doua zi a venit altul.
Într-un final, Ilinca a deschis primul plic.
Mai târziu mi-a mărturisit că s-a simțit vinovată. Știa că scrisoarea nu îi aparținea.
Dar citise primele două rânduri doar ca să găsească un indiciu despre expeditor.
Apoi nu s-a mai putut opri.
A citit despre vara în care Mara purta o panglică roșie.
Despre bicicleta albastră.
Despre casa cu ferestre albastre.
Despre un băiat care nu avusese curajul să se urce într-un tren.
Ilinca a deschis și al doilea plic.
Apoi pe al treilea.
La început, scrisorile mele erau adresate în întregime Marei. Vorbeam despre amintiri pe care numai ea le-ar fi putut înțelege.
Dar, pe măsură ce zilele treceau, începusem să scriu și despre prezent.
Despre atelier.
Despre mama.
Despre divorț.
Despre singurătate.
Despre faptul că în fiecare dimineață îmi beam cafeaua din aceeași cană ciobită pentru că fusese ultima cană folosită de tata.
Ilinca a început să aștepte poștașul.
Punea plicurile în ordine, într-o cutie de lemn. Nu răspundea. Nu știa cum. În fiecare zi își spunea că aceea avea să fie ultima scrisoare pe care o deschidea.
În fiecare seară ceda.
Fără să știe cum arăt, Ilinca ajunsese să-mi cunoască vocea.
Fără să-mi fi vorbit vreodată, ajunsese să-mi știe tăcerile.
Scrisorile în care am început să vorbesc cu mine însumi
În primele luni, îi scriam Marei ca și cum timpul nu ar fi trecut.
„Îți amintești de pod?”
„Îți amintești de ploaia aceea?”
„Mai desenezi case?”
Apoi ceva s-a schimbat.
Într-o seară, după o zi grea, am scris:
„Nu știu dacă tu citești. Poate că aceste scrisori ajung la un om străin. Poate că sunt aruncate fără să fie deschise. Uneori mă gândesc că nu mai scriu pentru tine, ci pentru omul care eram când te-am cunoscut.”
Ilinca a citit acele rânduri de trei ori.
În ziua următoare, am continuat:
„Dacă un străin citește aceste scrisori, sper să nu mă judece prea tare. Mi-a luat aproape trei decenii să înțeleg că uneori nu pierdem oamenii pentru că nu i-am iubit, ci pentru că nu am știut să-i iubim la timp.”
Din acea zi, Ilinca a simțit că îi scriam și ei.
Nu intenționat.
Nu știam că există.
Dar, fără să-mi dau seama, lăsam o ușă deschisă pentru cineva necunoscut.
Ea a început să-mi răspundă în minte.
Când povesteam că nu mai suportam să mănânc singur duminica, îmi spunea cu voce tare:
— Atunci invită pe cineva.
Când scriam că mă simțeam vinovat pentru divorț, murmura:
— Nu toate despărțirile sunt eșecuri.
Când spuneam că probabil Mara fusese mai fericită fără mine, Ilinca răspundea:
— Poate. Dar asta nu înseamnă că nu ai meritat și tu o viață.
Uneori râdea.
Alteori plângea.
Într-o scrisoare povestisem cum, la nouăsprezece ani, încercasem să gătesc pentru Mara și arsesem o oală atât de rău, încât o îngropasem în grădină ca să nu o vadă mama.
Ilinca râsese singură în bucătărie până îi dăduseră lacrimile.
În alta, mărturisisem că, după moartea mamei, lăsasem radioul pornit în camera ei timp de trei luni, pentru că nu suportam liniștea.
Atunci Ilinca plânsese.
Și, încet, fără să vrea, se îndrăgostise de un bărbat al cărui chip nu îl văzuse niciodată.
De ce Ilinca nu a răspuns
Ilinca ar fi putut opri totul după prima scrisoare.
Ar fi putut merge la poștă.
Ar fi putut lipi un bilet pe cutie.
Ar fi putut scrie simplu: „Mara nu locuiește aici.”
Nu a făcut-o.
Mult timp s-a convins că tăcea fiindcă voia să afle finalul.
Adevărul era mai complicat.
Ilinca trăise și ea o poveste care se terminase prin tăcere.
La douăzeci și nouă de ani fusese logodită cu un bărbat pe nume Vlad. Cu trei săptămâni înainte de nuntă, el plecase din țară cu o colegă.
Nu îi lăsase nici măcar un bilet.
După aceea, Ilinca nu mai avusese nicio relație serioasă. Se obișnuise să nu aștepte nimic de la nimeni.
Scrisorile mele o făceau să aștepte din nou.
În fiecare dimineață, la ora zece, auzea pașii poștașului pe scară.
În fiecare zi apărea un plic.
Niciun bărbat din viața ei nu fusese atât de constant.
Niciunul nu-i vorbise cu atâta sinceritate, chiar dacă acele cuvinte nu îi erau destinate.
Dar tocmai aici era problema.
Eu nu îi scriam ei.
Iubeam o amintire.
Iubeam o femeie pe care poate nu o mai cunoșteam.
Ilinca se temea că, dacă îmi spunea adevărul, scrisorile aveau să se oprească.
Și se mai temea de ceva.
Că, după ce o vedeam, aveam să fiu dezamăgit.
Nu era Mara.
Nu avea panglică roșie, nu desena case și nu făcea parte din tinerețea mea.
Era doar o femeie necunoscută care îmi deschisese scrisorile.
Așa că a păstrat tăcerea.
Până în ziua în care, printre plicuri, a găsit unul diferit.
Nu era scris de mine.
Pe el apărea numele Marei.
Adevărata Mara a ajuns la ușa greșită
În luna august, la opt luni după prima scrisoare, o femeie a sunat la ușa Ilincăi.
Avea părul grizonat, ochelari subțiri și ținea în mână o mapă.
— Bună ziua. O caut pe doamna Margareta Petrescu.
— A murit acum patru ani, a răspuns Ilinca. A fost mătușa mea.
Femeia și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău. Am locuit aici când eram studentă. Pentru puțin timp. Doamna Margareta m-a ajutat într-o perioadă dificilă.
Ilinca a încremenit.
— Cum vă numiți?
— Mara.
Pentru câteva secunde, niciuna nu a spus nimic.
Ilinca a invitat-o înăuntru.
Pe masa din sufragerie se afla cutia de lemn plină cu scrisorile mele.
Mara a văzut numele ei pe plicuri.
— Ce sunt acestea?
Ilinca nu a putut minți.
I-a spus totul.
Mara a deschis primul plic cu mâinile tremurând. A citit câteva rânduri, apoi s-a așezat.
Nu a plâns.
A rămas mult timp tăcută.
— Andrei, a șoptit.
— Îl cunoașteți?
— L-am cunoscut.
Ilinca a simțit că toate lunile în care își permisese să spere se prăbușeau.
— Vă pot da scrisorile. Sunt ale dumneavoastră.
Mara a privit cutia.
— Nu.
— Dar v-au fost adresate.
— Au ajuns la tine.
— Din greșeală.
— Poate.
Ilinca s-a uitat la ea, nedumerită.
Mara a luat o singură scrisoare, cea mai recentă, și a citit-o până la capăt.
Apoi a întrebat:
— Ai citit tot?
Ilinca a roșit.
— Da.
— Și îl iubești?
Întrebarea a fost atât de directă, încât Ilinca nu a știut cum să se apere.
— Nu îl cunosc.
— Nu asta am întrebat.
Ilinca și-a coborât privirea.
— Cred că da.
Mara a închis ochii.
— Atunci scrisorile sunt ale tale.
— Nu pot fi.
— Eu am iubit băiatul care le scrie. Dar omul care le-a trimis nu mă mai cunoaște. Nici eu nu îl mai cunosc pe el.
— Totuși, poate că vă caută.
— Caută o versiune a mea care nu mai există.
Mara i-a povestit că fusese căsătorită douăzeci și doi de ani. Soțul ei murise în urmă cu doi ani. Avusese doi copii și o viață plină.
— L-am așteptat pe Andrei mult timp, a spus ea. Mai mult decât ar fi trebuit. Dar, dacă ar fi venit atunci, poate că viața mea ar fi fost alta. Nu știu dacă ar fi fost mai bună.
— Nu vreți să-i răspundeți?
— Ba da. Dar nu în felul în care crede el.
Mara a scos o foaie și a scris câteva rânduri.
A pus scrisoarea într-un plic, dar nu a trimis-o.
I-a dat-o Ilincăi.
— Deschide-o după ultima lui scrisoare.
— De ce?
— Pentru că unele povești trebuie închise înainte ca altele să poată începe.
Apoi a plecat.
Ilinca a rămas în mijlocul sufrageriei cu plicul în mână.
Nu l-a deschis.
Ultimele luni ale anului
Scrisorile au continuat să vină.
Eu nu știam că Mara fusese acolo.
Nu știam că stătuse în încăperea în care erau păstrate cuvintele mele.
În luna septembrie, am scris despre ziua în care împlinisem patruzeci și șase de ani.
„Nu am făcut nimic special. Am cumpărat o prăjitură mică și am aprins o lumânare. Mi-am pus o dorință, deși nu mai cred prea mult în ele. Mi-am dorit ca, oriunde ai fi, să fii bine.”
Ilinca mi-a cumpărat o prăjitură în aceeași seară.
A aprins o lumânare pentru mine.
În octombrie, am scris:
„Mă întreb uneori dacă iubirea adevărată este omul lângă care îmbătrânești sau omul pe care îl porți cu tine când nu mai ai pe nimeni.”
Ilinca a stat toată noaptea trează.
În noiembrie, am început să mă îndoiesc.
„Poate că aceste scrisori sunt o formă de egoism. Poate că te oblig, fără să vreau, să porți trecutul meu. Dacă le citești și te rănesc, iartă-mă.”
Atunci Ilinca a scris primul răspuns.
„Nu mă rănesc.”
A împăturit foaia.
Nu a trimis-o.
În decembrie, scrisorile au devenit mai scurte.
Nu pentru că nu mai aveam ce spune, ci pentru că simțeam că mă apropiam de sfârșitul promisiunii.
În penultima scrisoare am scris:
„Mâine va fi ultima. Nu pentru că am uitat, ci pentru că am înțeles că uneori iubirea nu înseamnă să bați la aceeași ușă până ți se deschide. Uneori înseamnă să lași florile în prag și să pleci.”
Ilinca a plâns înainte să ajungă la ultima pagină.
Știa că a doua zi avea să se termine totul.
Și mai știa că nu mai putea rămâne ascunsă.
Scrisoarea cu numărul 365
Ultima mea scrisoare avea doar două pagini.
„Dragă Mara,
Aceasta este scrisoarea cu numărul 365.
Timp de un an ți-am spus tot ce nu am putut spune în douăzeci și șapte de ani. Am început crezând că scriu pentru a te găsi. Astăzi înțeleg că am scris pentru a mă găsi pe mine.
Am trăit mult timp convins că mi-am ratat singura șansă la iubire. Poate că așa a fost. Sau poate că m-am ascuns în amintirea ta pentru că era mai ușor decât să las un om adevărat să mă cunoască.
Nu știu dacă ai citit.
Nu știu dacă locuiești la această adresă.
Nu știu dacă îți amintești de mine.
Dar îți mulțumesc.
Pentru vara aceea.
Pentru bicicleta albastră.
Pentru casa cu ferestre albastre.
Și pentru faptul că, măcar o dată în viață, am știut cum este să iubești fără să te aperi.
Nu îți voi mai scrie.
Sper să fii fericită.
Andrei.”
Ilinca a citit scrisoarea de două ori.
Apoi a deschis plicul lăsat de Mara.
Înăuntru se afla o singură foaie.
„Dragă Andrei,
Am citit una dintre scrisorile tale. A fost suficient ca să înțeleg că ai rămas, într-un fel, pe podul de lângă gară.
Eu am plecat de mult de acolo.
Am avut o viață. Am iubit. Am fost iubită. Am suferit. Am crescut doi copii și am pierdut un soț bun.
Nu te-am uitat, dar nu te-am așteptat la nesfârșit.
Adresa era a femeii care m-a găzduit o vară. Nu am locuit acolo după facultate. Când am ajuns din nou la acea ușă, scrisorile tale erau deja în mâinile altcuiva.
Poate că nu ai scris la o adresă greșită.
Poate că ai scris unei femei care trebuia să te citească.
Nu mă mai căuta pe mine.
Caut-o pe ea.
Mara.”
Ilinca a rămas mult timp cu scrisoarea în poală.
Apoi s-a ridicat, a luat cutia de lemn și a început să așeze toate cele 365 de plicuri în ordine.
A doua zi dimineață a plecat să mă caute.
Singurul indiciu despre mine
Problema era că pe niciun plic nu apărea adresa expeditorului.
Trecusem doar prenumele: Andrei.
Ilinca nu știa orașul în care locuiam. Nu știa numele de familie. Nu știa cum arăt.
Avea doar fragmente din scrisori.
Atelierul tatălui meu.
Podul de lângă gară.
Un râu.
O biserică veche.
Un orășel în care fusese cândva o fabrică de mobilă.
Și numele Marei.
A început să caute.
A contactat licee, primării și ateliere. A căutat fotografii vechi și arhive locale.
După două săptămâni, a găsit o fotografie pe pagina unei asociații de meșteșugari.
În imagine apăream eu, în fața atelierului, ținând o bicicletă restaurată.
Sub fotografie scria:
„Andrei Munteanu, unul dintre ultimii restauratori de biciclete clasice din oraș.”
Ilinca mi-a privit chipul minute întregi.
Nu arătam cum își imaginase.
Eram mai înalt.
Aveam părul aproape alb la tâmple.
Purtam ochelari.
Dar ochii erau exact cum îi simțise în scrisori: obosiți și blânzi.
A călătorit trei ore cu trenul.
Când a ajuns, ningea.
Femeia cu o cutie de lemn
Eram în atelier când am auzit clopoțelul de la ușă.
Am ridicat privirea.
O femeie stătea în prag, cu zăpadă pe palton și cu o cutie de lemn în brațe.
— Bună ziua, am spus. Cu ce vă pot ajuta?
Nu a răspuns imediat.
Mă privea de parcă mă recunoștea.
— Sunteți Andrei Munteanu?
— Da.
A intrat și a așezat cutia pe masa de lucru.
Am văzut primul plic.
Scrisul meu.
Adresa de pe Strada Castanilor.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Cine sunteți?
— Mă numesc Ilinca Petrescu.
— Unde este Mara?
Femeia a tresărit ușor. Abia mai târziu am înțeles cât de mult o duruse acea primă întrebare.
— Mara nu locuiește la adresa aceea.
M-am sprijinit de masă.
— Atunci cine a primit scrisorile?
— Eu.
Am privit cele 365 de plicuri.
— Le-ați deschis?
— Da.
Mânia a venit prima.
— Nu aveați niciun drept.
— Știu.
— Erau personale.
— Știu.
— De ce nu le-ați trimis înapoi?
— Nu aveați trecută adresa.
— Puteați să le aruncați.
— Am încercat.
— Să le aruncați?
— Să nu le mai citesc.
Vocea îi tremura.
Am tăcut.
Ilinca și-a scos mănușile. Avea mâinile reci și degetele înroșite.
— Îmi pare rău, a spus. Nu am venit să vă cer nimic. Am venit să vă dau scrisorile și să vă spun că Mara le-a văzut.
— Ați întâlnit-o?
— Da.
Mi-a întins plicul ei.
Am citit scrisoarea în picioare.
La ultimele rânduri, a trebuit să mă așez.
„Poate că ai scris unei femei care trebuia să te citească.”
Am ridicat privirea spre Ilinca.
— De ce a scris asta?
Femeia și-a tras aer în piept.
— Pentru că știa.
— Ce știa?
— Că m-am îndrăgostit de dumneavoastră din scrisori.
A rostit cuvintele repede, ca și cum ar fi smuls un pansament.
Nu am știut ce să spun.
Ilinca a zâmbit trist.
— Nu vă faceți griji. Nu mă aștept să simțiți nimic. Nici măcar nu mă cunoașteți.
A luat mânerul cutiei.
— Scrisorile rămân la dumneavoastră.
— Stați.
S-a oprit.
— Ați călătorit până aici doar ca să-mi spuneți asta?
— Da.
— Și după aceea?
— Mă întorc acasă.
— Cu trenul?
— Da.
M-am uitat afară. Ninsoarea se întețise.
— Trenurile ar putea avea întârzieri.
— Mă descurc.
— Măcar beți un ceai.
— Nu vreau să vă încurc.
— Ați citit 365 de scrisori de la mine. Cred că un ceai nu mai schimbă prea mult situația.
Pentru prima dată, Ilinca a râs.
Era un râs liniștit, fără nimic din râsul Marei.
Și tocmai asta m-a făcut să o privesc cu adevărat.
Prima conversație fără hârtie
Am mers în camera din spatele atelierului. Am pus apa la fiert și am scos două căni.
Ilinca a observat cana ciobită.
— Este cea a tatălui dumneavoastră.
Am încremenit.
Apoi mi-am amintit că îi scrisesem despre ea.
— Știți multe despre mine.
— Mai multe decât ar trebui.
— Iar eu nu știu nimic despre dumneavoastră.
— Poate că este mai bine.
— Nu cred.
S-a uitat la mine.
— Ce vreți să știți?
Am întrebat-o de ce locuia singură. Ce meserie avea. Ce muzică asculta. De ce nu suporta zilele de duminică.
Ultima întrebare a surprins-o.
— Nu v-am spus asta.
— Nu. Dar ați făcut o expresie când am pus ceaiul și s-au auzit clopotele bisericii. Oamenii singuri nu iubesc duminicile.
A zâmbit.
Am vorbit trei ore.
La început, Ilinca răspundea precaut. Apoi a început să povestească despre mătușa ei, despre traduceri, despre fostul logodnic și despre faptul că își cumpărase un pian pe care nu învățase niciodată să cânte.
Eu am ascultat.
Pentru prima dată după mult timp, nu am vorbit despre trecut.
La ora cinci, gara a anunțat anularea trenurilor din cauza ninsorii.
Ilinca a intrat în panică.
— O să găsesc o pensiune.
— Puteți rămâne în camera de oaspeți.
— Nu cred că este potrivit.
— Aveți dreptate. Dar nici să mergeți singură prin furtună nu este.
A acceptat.
În seara aceea am gătit împreună. Am ars sosul.
Ilinca a început să râdă.
— Tot îngropați oalele în grădină?
Am râs și eu.
— Numai în cazuri grave.
Înainte de culcare, i-am arătat camera mamei. Radioul era încă pe noptieră.
— L-ați ținut pornit trei luni, a spus.
— Da.
— De ce l-ați oprit?
M-am gândit.
— Pentru că într-o zi am înțeles că liniștea nu înseamnă că ea a dispărut.
Ilinca m-a privit mult timp.
— Poate că același lucru este valabil și pentru Mara.
În noaptea aceea nu am dormit prea mult.
Nu pentru că mă gândeam la Mara.
Ci pentru că, în camera de alături, se afla o femeie care îmi cunoștea viața din cuvinte și care nu semăna cu nimeni pe care îl iubisem înainte.
De ce am lăsat-o să plece
Dimineața, trenurile circulau din nou.
Am dus-o pe Ilinca la gară.
Pe peron, între noi s-a așezat o tăcere grea.
— Îmi pare rău că v-am citit scrisorile, a spus.
— Și eu am fost furios.
— Ați fost?
— Încă sunt puțin.
A zâmbit.
— Este corect.
Trenul a sosit.
Ilinca a urcat, apoi s-a întors.
— La revedere, Andrei.
— La revedere, Ilinca.
Ușile s-au închis.
Am privit trenul plecând.
Și nu am oprit-o.
În zilele următoare, atelierul mi s-a părut mai gol decât înainte.
Cutia cu scrisori stătea pe masă. Am început să le recitesc.
Dar acum nu mai vedeam doar o conversație cu Mara.
O vedeam pe Ilinca deschizând fiecare plic.
Râzând la o glumă.
Plângând la o amintire.
Așteptând poștașul.
În scrisoarea cu numărul 128 scrisesem:
„Cel mai trist nu este să nu fii iubit. Cel mai trist este să fii iubit și să nu știi.”
Am stat mult timp cu pagina în mână.
Apoi am luat o foaie albă.
Pentru prima dată într-un an, nu am scris numele Marei.
„Dragă Ilinca,
Aceasta nu este scrisoarea cu numărul 366.
Este prima.”
Am scris până târziu.
Despre ziua în care venise la atelier.
Despre felul în care ținuse cutia.
Despre râsul ei.
Despre faptul că plecase de numai trei zile și eu începusem deja să aștept.
Am pus scrisoarea într-un plic.
De data aceasta, am trecut și adresa expeditorului.
Scrisorile care și-au găsit destinatarul
Ilinca mi-a răspuns după o săptămână.
Plicul ei era alb, simplu.
Înăuntru se afla o singură pagină.
„Dragă Andrei,
M-am temut că tăcerea ta de pe peron era răspunsul.
Mă bucur că nu a fost.
Nu știu ce va urma. Dar, pentru prima dată, o scrisoare de la tine a ajuns exact la persoana căreia i-a fost adresată.
Ilinca.”
Am continuat să ne scriem.
Nu în fiecare zi.
Uneori de două ori pe săptămână. Alteori vorbeam la telefon.
După o lună, am mers eu la București.
Ilinca m-a așteptat în fața blocului de pe Strada Castanilor.
Am privit cutia poștală ruginită.
— Aici au ajuns toate?
— Da.
— Ar trebui să-i mulțumesc.
— Cutiei?
— Adresei greșite.
Ilinca m-a luat de braț.
— Nu știm încă dacă a fost greșită.
Relația noastră nu a început ca în povești.
Nu ne-am sărutat imediat.
Nu ne-am promis nimic.
Eram doi oameni maturi, cu frici vechi și obiceiuri greu de schimbat.
Ilinca se temea că voi căuta mereu ceva din Mara în ea.
Eu mă temeam că iubirea ei era construită doar din scrisori și că omul real avea să o dezamăgească.
Ne-am certat.
Ne-am îndepărtat.
Ne-am întors.
Într-o seară, după aproape șase luni, Ilinca mi-a spus:
— Nu vreau să fiu premiul pentru faptul că ai renunțat la Mara.
— Nu ești.
— Atunci ce sunt?
Am privit-o.
— Ești prima femeie pe care am cunoscut-o după ce am încetat să mai fug de mine.
A plâns.
Apoi m-a sărutat.
Casa cu ferestre albastre
Doi ani mai târziu, Ilinca s-a mutat în orașul meu.
Nu a vrut să locuiască în casa părinților mei, așa că am cumpărat împreună o casă mică, la marginea orașului.
Avea nevoie de renovare.
Într-o zi, în timp ce alegeam culoarea tâmplăriei, Ilinca a ridicat o mostră.
Albastru.
— Nu, am spus imediat.
— De ce?
— Ferestrele albastre au fost visul Marei.
Ilinca a lăsat mostra jos.
În noaptea aceea m-am gândit mult.
A doua zi am cumpărat vopseaua albastră.
— Ești sigur? a întrebat ea.
— Da.
— Nu vreau să locuiesc în casa pe care ai visat-o cu altcineva.
— Nici eu.
— Atunci de ce?
Am luat pensula.
— Pentru că un vis nu trebuie abandonat doar fiindcă omul cu care l-ai visat nu a rămas. Îl putem face al nostru.
Am vopsit ferestrele împreună.
În curte exista deja un cireș bătrân.
În primăvara următoare, a înflorit atât de bogat, încât petalele au acoperit aleea.
Ilinca a ieșit cu două căni de cafea și s-a așezat lângă mine.
— Te gândești la ea? a întrebat.
Nu am mințit.
— Uneori.
— O mai iubești?
Am privit cireșul.
— Iubesc ceea ce a însemnat. Dar nu mai aștept să se întoarcă.
Ilinca și-a sprijinit capul pe umărul meu.
— Este suficient.
Nu am mai trimis niciodată scrisori Marei.
Dar am continuat să-i scriu Ilincăi, chiar și după ce am ajuns să locuim în aceeași casă.
În fiecare an, în ziua în care ne cunoscuserăm, îi lăsam un plic în cutia poștală.
În prima scrisoare aniversară am scris:
„Dragă Ilinca,
Timp de un an am crezut că scriu femeii pe care o pierdusem.
Adevărul este că scriam femeii care urma să mă găsească.
Nu ai fost destinatarul greșit.
Ai fost singura adresă la care toate cuvintele mele trebuiau să ajungă.”
Când a citit-o, Ilinca a venit în atelier cu lacrimi în ochi.
— Ți-am deschis scrisorile fără permisiune, mi-a spus.
— Știu.
— A fost greșit.
— A fost.
— Și totuși nu regreți?
Am privit-o pe femeia care mă cunoscuse mai întâi din hârtie, apoi din tăceri, din greșeli și din zile obișnuite.
— Regret doar că mi-a luat 365 de scrisori să ajung la tine.
Ilinca a zâmbit.
— Unele adrese sunt mai greu de găsit.
Am îmbrățișat-o în mijlocul atelierului în care îmi petrecusem aproape toată viața.
Mult timp am crezut că cea mai mare greșeală a mea fusese că nu mă urcasem în tren după Mara.
Apoi am crezut că greșisem scriind la o adresă veche.
Dar viața are uneori un mod straniu de a folosi greșelile.
Te lasă să bați ani întregi la ușa trecutului.
Iar când, în sfârșit, renunți, descoperi că cineva te asculta din spatele unei alte uși.
Cineva pe care nu îl căutai.
Cineva care te citise înainte să te cunoască.
Cineva care, fără să-ți aparțină trecutului, ajunge să devină tot viitorul tău.
Sursa foto: Arhivă
