Loredana Ionescu
În ziua nunții mele, toată lumea credea că urmează să trăiască una dintre cele mai frumoase povești de dragoste. Nimeni nu și-ar fi imaginat însă că, înainte de primul dans, eu și soțul meu aveam să ne radem capetele în fața tuturor invitaților.
Iar când le-am spus adevăratul motiv, peste două sute de oameni au rămas fără cuvinte.
Când l-am cunoscut pe Matei, aveam impresia că viața își bătuse în sfârșit joc de toate dezamăgirile mele și hotărâse să mă răsplătească.
Ne-am întâlnit întâmplător, într-o cafenea din Brașov.
El citise aceeași carte pe care o aveam și eu în mână.
A zâmbit.
— Dacă ai ajuns la ultimul capitol, să nu-mi spui finalul.
Am râs.
De atunci, aproape că n-am mai fost despărțiți.
După doi ani, m-a cerut în căsătorie pe malul unui lac, la apus.
Am spus „da” înainte să termine întrebarea.
Părinții lui aveau o afacere de succes, iar mama lui visa de ani întregi la o nuntă grandioasă pentru singurul ei fiu.
Așa că nunta noastră a ajuns să semene mai degrabă cu un eveniment monden.
Peste două sute de invitați.
Aranjamente florale impresionante.
Muzică live.
Cristale, lumini și șampanie cât pentru un hotel întreg.
Toată lumea ne spunea același lucru:
— Parcă sunteți într-un film.
Nimeni nu știa însă că adevărata noastră poveste începuse cu aproape un an înainte.
Într-o seară de noiembrie, am mers împreună la Spitalul Fundeni.
Nu pentru noi.
Ci pentru verișoara mea, Sofia.
Avea doar nouă ani.
Cu câteva luni înainte fusese diagnosticată cu leucemie.
În ziua aceea începuse chimioterapia.
Când am intrat în salon, Sofia purta o căciuliță roz.
M-a tras de mână.
— Vrei să vezi ceva?
A dat jos căciula.
Nu mai avea niciun fir de păr.
Am simțit că mi se rupe sufletul.
Dar ea a zâmbit.
— Știi care e partea cea mai urâtă?
— Care?
— Nu că sunt bolnavă…
S-a uitat în podea.
— Ci că la școală toți mă întrebau de ce arăt așa.
În drum spre casă n-am scos niciun cuvânt.
Matei conducea.
La un moment dat a spus încet:
— Nimeni nu ar trebui să se simtă rușinat pentru că încearcă să trăiască.
Cuvintele lui mi-au rămas în minte.
În lunile următoare am început să vizităm tot mai des secția de oncologie pediatrică.
Am cunoscut copii extraordinari.
Unii nu mai aveau sprâncene.
Alții își ascundeau capul sub glugi.
Cei mai mulți evitau oglinzile.
O fetiță de șapte ani mi-a spus într-o zi:
— Mi-aș dori să existe și oameni mari fără păr. Așa n-aș mai fi diferită.
Am plâns în mașină aproape tot drumul spre casă.
Atunci i-am spus lui Matei:
— Mi-aș rade capul pentru ea.
El nici măcar n-a clipit.
— Atunci îl rad și eu.
Am început să strângem bani în secret.
Am discutat cu o fundație care oferea peruci gratuite copiilor bolnavi de cancer.
Le-am promis că vom dona tot părul nostru și că vom transforma nunta într-o campanie de strângere de fonduri.
N-am spus nimănui.
Nici măcar părinților.
Voiam ca gestul să fie sincer.
Nu un spectacol.
Ziua nunții a venit.
Ceremonia religioasă a fost perfectă.
Ne-am spus jurămintele.
Am schimbat verighetele.
Am ieșit din biserică în aplauzele tuturor.
La restaurant, invitații se pregăteau pentru cină.
Atunci Matei a dispărut câteva secunde.
S-a întors cu o cutie mică.
A scos două mașini electrice de tuns.
Sala a amuțit.
Mama lui a șoptit:
— Ce faceți?
N-am răspuns.
Matei mi-a zâmbit.
A pornit aparatul.
Bâzâitul lui se auzea în toată sala.
A trecut prima dată prin părul meu.
Șuvițele au început să cadă pe podea.
Oamenii se uitau șocați.
Unii râdeau, convinși că este o glumă.
Alții filmau.
Apoi am luat eu mașina și i-am ras lui capul.
În câteva minute eram amândoi complet fără păr.
S-a făcut o liniște cum n-am mai trăit niciodată.
Am luat microfonul.
Mâinile îmi tremurau.
— Știu că vă întrebați de ce am făcut asta…
Am privit spre mesele din față.
Toți așteptau explicația.
— Acum un an am cunoscut o fetiță care mi-a spus că îi este mai rușine că nu are păr decât că luptă cu cancerul.
În sală nu se mai auzea nimic.
— Astăzi este cea mai fericită zi din viața noastră. Dar ne-am dat seama că fericirea este cu adevărat frumoasă doar atunci când o împarți.
Am făcut o pauză.
— Părul nostru va fi donat pentru realizarea de peruci destinate copiilor bolnavi de cancer.
În spatele meu a apărut pe ecran o fotografie cu Sofia.
Fără păr.
Dar zâmbind.
— În loc de cadouri, v-am rugat pe fiecare dintre voi să puneți într-o cutie orice sumă considerați. Nu pentru noi. Pentru copiii care luptă în fiecare zi să rămână în viață.
O femeie din primul rând a început să plângă.
Apoi încă una.
Și încă una.
Până și fotografii își ștergeau lacrimile.
Tatăl lui Matei s-a ridicat primul.
A venit lângă noi.
A deschis portofelul și a pus în cutie un plic gros.
— De azi înainte, fundația asta va avea și sprijinul companiei mele.
Toată sala a izbucnit în aplauze.
Dar surprizele nu se opriseră.
Din spatele scenei a apărut chiar Sofia.
Purta o perucă făcută din părul donat anterior de alte femei.
A alergat spre mine și m-a îmbrățișat.
— Acum nu mai sunt singură…
În momentul acela, mai multe invitate s-au apropiat de noi.
— Unde putem dona și noi?
Una dintre domnișoarele de onoare a spus:
— Eu mă tund mâine.
O alta a răspuns:
— Vin și eu.
Până la sfârșitul serii, aproape douăzeci de femei și trei bărbați își trecuseră numele pe lista donatorilor de păr.
Din banii strânși în acea noapte au fost realizate, în lunile următoare, zeci de peruci pentru copii aflați în tratament.
Un an mai târziu, am revenit la spital.
Sofia era în remisie.
Avea din nou câțiva centimetri de păr și același zâmbet luminos.
M-a privit și a spus:
— Ții minte când mi-ai promis că într-o zi nimeni n-o să mă mai facă să mă simt diferită?
Am dat din cap.
Ea a zâmbit.
— Te-ai ținut de cuvânt.
Și atunci am înțeles că, dintre toate fotografiile de la nunta noastră, cele în care eram amândoi fără păr aveau să rămână pentru totdeauna cele mai frumoase.
Sursa foto: Arhivă
