Mirela Loșniță
Un gest de bunătate într-un Ajun de Crăciun.
Ajunul Crăciunului ar trebui să fie o perioadă magică, în care sufletul să se umple de bucurie și iubire. Pentru mine, însă, devenise o amintire dureroasă a pierderii. Cu trei ani în urmă, într-un gest spontan, am dăruit haina mea unei femei fără adăpost. Avea ochi atât de familiari, încât m-am oprit în loc. Anul acesta, în Ajun, a apărut la ușa mea cu o cutie gri și un zâmbet pe care nu-l puteam uita. Nu mă așteptam să o văd din nou. Femeia căreia îi dădusem o mână de ajutor a revenit, aducând nu doar recunoștință, ci și o poveste care m-a lăsat fără cuvinte.
Un gest de bunătate într-un Ajun de Crăciun
Ne-am cunoscut încă din liceu, iar ea era genul de persoană care te făcea să zâmbești fără să încerce prea mult. Râsul ei putea să șteargă orice zi proastă în câteva secunde, iar prezența ei transforma fiecare moment într-o amintire prețiuită.
„Zici de ziua încând ai alunecat pe gheață, încercând să mă impresionezi?” obișnuia să glumească cu un zâmbet larg.
„Ei, nu am căzut. M-am aplecat strategic ca să-mi leg pantoful,” răspundeam eu, stârnindu-i râsul.
Dragostea noastră a crescut de-a lungul anilor de facultate și mai apoi în căsătorie. Relația noastră a rămas puternică chiar și atunci când viața ne-a pus în fața unor provocări. Cea mai mare dintre ele? Nu puteam avea copii. Am încercat toate variantele posibile, dar nu era scris în destinul nostru.
„Știi că nu avem nevoie de copii ca să fim fericiți, nu?” mi-a spus Jenny într-o seară, strângându-mi mâna.
„Știu. Dar nu e corect față de tine,” i-am răspuns, cu o greutate în glas.
„Nu e vorba de corectitudine. E vorba de noi. Și am tot ce-mi trebuie,” a spus ea ferm.
Aceasta era Jenny. Transforma orice dezamăgire într-un lucru frumos.
Anii noștri au fost plini de călătorii, tradiții și amintiri. Fie că era vorba despre o excursie într-un loc de vis sau o seară liniștită cu filme vechi, trăiam fiecare zi unul pentru celălalt.
Dar acum cinci ani, totul s-a schimbat
Era cu trei zile înainte de Crăciun, și ne pregăteam pentru petrecerea de familie pe care o organizam anual. Jenny îmi făcuse o listă cu cadouri, iar noi am hotărât să ne întâlnim la mall după serviciu pentru cumpărături.
„Nu uita să iei hârtia de împachetat cu omuleții de zăpadă din raionul cinci,” mi-a amintit ea la telefon.
„Am înteles, Jenny. După 20 de ani, știi că ți cunosc toate preferințele,” am glumit.
„Doar mă asigur, domnule Uituc. Ne vedem la mall într-o oră,” a spus ea, cu voce caldă.
Când am ajuns la locul nostru obișnuit de lângă fântână, ea nu era acolo. Am presupus că traficul o reținuse, dar apoi mi-a sunat telefonul.
„Este domnul Luke?” m-a întrebat o voce de bărbat.
„Da,” am răspuns, simțind cum stomacul mi se strânge.
„Sunăm de la spital. Soția dumneavoastră a fost implicată într-un accident. Trebuie să veniți imediat.”
Din acel moment, lumea mea s-a oprit.
Când am ajuns la spital, era prea târziu. Jenny plecase.
Într-un moment eram la mall, cumpărând hârtie de împachetat pentru petrecerea de Crăciun, iar în următorul stăteam într-o cameră sterilă de spital, țintuindu-i mâna rece și plângând cum nu o mai făcusem niciodată.
Jenny fusese luată de lângă mine cu doar trei zile înainte de Crăciun.
Aceea a fost ziua în care magia Crăciunului a dispărut pentru mine. Am anulat petrecerea, am pus decorațiunile în pod și am petrecut sărbătoarea holbându-mă la tavan, întrebându-mă cum voi supraviețui fără ea.
Zilele care au urmat morții ei au fost o ceață de durere și goliciune
M-am afundat în muncă, evitând tăcerea casei noastre. Prietenii încercau să mă încurajeze să merg mai departe, dar eu refuzam.
Primul Crăciun fără Jenny a fost insuportabil. Nu am putut pune nici măcar un singur ornament, iar luminițele vecinilor erau o amintire constantă a ceea ce pierdusem.
Totuși, cu timpul, am găsit alinare ajutându-i pe ceilalți. Jenny credea într-un lucru: bunătatea. Așa că, pentru a-i onora memoria, am început să fac voluntariat. Văzând zâmbete pe fețele străinilor, am simțit din nou o licărire de bucurie.
Doi ani mai târziu, în Ajun, am văzut-o. O femeie stătea pe colțul străzii, tremurând de frig. Avea ochi care mi-au amintit de Jenny — adânci, buni și ciudat de familiari.
M-am apropiat, ezitant. „Hei, ai nevoie de ceva cald de mâncat?”
Femeia m-a privit speriată. „Sunt bine,” a spus ea, deși corpul ei tremura.
Am scos haina mea și am împachetat-o în jurul umerilor ei. „Ia asta. Ai nevoie mai mult decât mine.”
Ochii ei s-au umplut de lacrimi. „Nu știu cum să vă mulțumesc.”
„Nu trebuie. Doar să rămâi caldă,” i-am spus.
Pe o bucată de hârtie, i-am scris adresa mea. „Dacă ai nevoie de ajutor, contactează-mă.”
Anii au trecut, iar viața începea să fie mai ușoară. Apoi, într-un Ajun de Crăciun, a sunat cineva la ușă. Era ea, dar schimbată complet. Purta o haină elegantă, iar părul ei era perfect aranjat.
„Sunt Sophia,” a spus ea. „M-ați ajutat acum trei ani. Am venit să vă mulțumesc.”
Mi-a povestit că pierduse totul în urma unei trădări, dar bunătatea mea i-a dat speranță. Cu ajutor legal, și-a recuperat viața, iar acum conduce o afacere prosperă. Mi-a oferit o cutie gri — înăuntru, un cec generos pentru a ajuta alți oameni.
„Nu pot accepta,” am spus.
„Trebuie,” a răspuns ea. „Este pentru a continua ceea ce ați început.”
Acel Ajun mi-a adus înapoi magia Crăciunului. Am realizat că bunătatea poate schimba vieți și că spiritul lui Jenny trăia prin fiecare faptă bună. Uneori, cele mai mici gesturi pot avea cel mai mare impact.
