Loredana Ionescu
În dimineața aceea m-am trezit cu același vis.
Îl aveam de douăzeci de ani.
Matei stătea pe marginea drumului și îmi făcea cu mâna.
Purta hanoracul acela gri pe care îl iubea atât de mult.
Avea doar douăzeci și unu de ani în vis.
Exact vârsta la care l-am pierdut.
M-am ridicat încet din pat și am rămas câteva minute pe marginea lui, cu ochii închiși.
În fiecare an, pe 28 mai, mergeam pe același drum.
Drumul pe care fiul meu plecase pentru totdeauna.
Nu știu de ce continuam să fac asta.
Poate pentru că durerea devine un ritual atunci când nu mai ai nimic altceva.
Poate pentru că o mamă nu acceptă niciodată complet că și-a îngropat copilul.
Afară plouase toată noaptea.
Cerul era gri, iar aerul mirosea a pământ ud.
Am luat florile de pe masă, cheile mașinii și fotografia lui Matei din portofel.
Era aceeași poză pe care o purtam cu mine de douăzeci de ani.
Matei râzând pe plajă.
Cu părul ud și ochii mijiți de soare.
Uneori mi-era frică să mă uit prea mult la fotografie.
Pentru că începeam să uit cum suna vocea lui.
Și asta mă speria mai tare decât orice.
Drumul până acolo dura aproape o oră.
Am mers încet.
Fără muzică.
Fără radio.
Doar cu zgomotul ploii lovind parbrizul.
La kilometrul 47 am simțit mașina trăgând brusc într-o parte.
Am înjurat încet și am tras pe dreapta.
Pană.
Exact ce îmi lipsea.
Am coborât greu din mașină și m-am uitat la roata distrusă.
Nu mai schimbasem una singură de ani întregi.
Mâinile îmi tremurau deja.
Am încercat să scot cricul, dar aproape că mi-a căzut peste picior.
Și atunci am auzit o voce în spatele meu.
— Aveți nevoie de ajutor?
M-am întors speriată.
Era un bărbat slab, cu barba crescută și haine murdare.
Avea un rucsac vechi în spate și adidași rupți.
Părea unul dintre oamenii pe lângă care treci pe stradă fără să îi privești.
Instinctiv am strâns geanta mai tare la piept.
Omul a observat imediat.
A zâmbit trist.
— Nu vreau nimic. Doar că o să vă fie greu singură.
Am ezitat câteva secunde.
Dar apoi am dat din cap.
— Mulțumesc.
S-a pus imediat în genunchi lângă roată.
Se mișca rapid.
Sigur.
Ca cineva care făcuse asta de sute de ori.
Eu stăteam lângă el fără să spun nimic.
Ploaia începea din nou.
La un moment dat, omul s-a uitat spre pădurea de peste drum.
— Aici se întâmplă multe accidente.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Știu.
A ridicat privirea spre mine.
— Ați pierdut pe cineva aici?
N-am putut răspunde imediat.
Doar am dat din cap.
— Fiul meu.
Bărbatul a rămas tăcut câteva secunde.
Apoi a spus încet:
— Îmi pare rău.
Nimeni nu mai spusese asta sincer de foarte mult timp.
Majoritatea oamenilor spun „condoleanțe” ca pe o obligație.
Dar omul acela…
Omul acela chiar părea că înțelege.
— Acum douăzeci de ani, am continuat eu. Avea douăzeci și unu de ani.
Bărbatul a strâns mai tare cheia de roți.
— Era tânăr.
— Foarte.
Am simțit lacrimile urcând.
— În fiecare an vin aici.
A ridicat ochii spre mine.
— Ca să nu îl uitați?
Am închis ochii câteva secunde.
— Mi-e frică să nu uit cum era.
Bărbatul n-a mai spus nimic.
A terminat de schimbat roata și s-a ridicat încet.
Avea mâinile murdare de noroi și ploaie.
Am scos imediat portofelul.
— Vă rog… măcar luați niște bani.
A făcut un pas în spate.
— Nu trebuie.
— Insist.
A zâmbit obosit.
— Atunci cumpărați niște flori pentru băiatul dumneavoastră.
Și a plecat.
Atât.
Pur și simplu a plecat pe marginea drumului, cu rucsacul în spate.
Am rămas câteva secunde uitându-mă după el.
Apoi m-am urcat în mașină.
Și atunci am văzut.
Pe scaunul din dreapta era ceva ce nu fusese acolo înainte.
Un mic lanț metalic.
L-am luat cu mâinile tremurânde.
Și am simțit că mi se oprește inima.
Era brățara lui Matei.
Brățara aceea din piele neagră cu plăcuță metalică.
I-o dăruisem la optsprezece ani.
Pe spate scrisesem:
„Oriunde ai merge, mama te iubește.”
Am început să respir din ce în ce mai greu.
Nu era posibil.
Brățara aceea dispăruse în noaptea accidentului.
Poliția spusese că probabil fusese pierdută.
Am coborât imediat din mașină.
— Stați!
Am început să alerg pe marginea drumului.
— STAȚI!
Omul se oprise câțiva metri mai în față.
Când m-am apropiat, aproape că nu mai puteam vorbi.
I-am întins brățara.
— De unde… de unde aveți asta?
S-a uitat lung la ea.
Apoi la mine.
Și atunci am văzut ceva în ochii lui.
Vină.
Durere.
Rușine.
A înghițit greu.
— Eu am fost acolo în noaptea accidentului.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
— Ce?
Vocea îi tremura.
— Aveam nouăsprezece ani. Dormeam prin zonă… beam mult atunci… făceam prostii.
Nu mai auzeam decât ploaia.
— Am văzut mașina.
Ochii îi deveniseră roșii.
— Am fost primul care a ajuns la el.
Am început să plâng fără zgomot.
— Era încă în viață?
Omul și-a acoperit fața câteva secunde.
Apoi a dat încet din cap.
— Foarte puțin.
Genunchii mi s-au înmuiat instant.
M-am prăbușit direct în noroi.
— Nu…
El continua să plângă.
— Îmi pare rău… îmi pare atât de rău…
Abia mai puteam respira.
— Ce… ce a spus?
Omul s-a uitat spre pădure.
Ca și cum încerca să găsească putere undeva departe.
— Mi-a spus… „Spune-i mamei că am încercat să mă întorc acasă.”
Am izbucnit.
Un plâns cum nu mai avusesem nici la înmormântare.
Pentru că douăzeci de ani trăisem cu ideea că Matei murise singur.
Speriat.
Abandonat.
Dar nu fusese singur.
Cineva îi ținuse mâna.
Cineva îl auzise.
Omul s-a așezat în genunchi lângă mine.
Plângea și el.
— Am păstrat brățara tot timpul ăsta. Am vrut să o dau familiei de sute de ori… dar mi-a fost rușine.
L-am privit prin lacrimi.
— De ce acum?
A închis ochii.
— Pentru că acum două luni mi-a murit mama.
Vocea i s-a rupt complet.
— Și înainte să plece… mi-a spus că nimeni nu e atât de pierdut încât să nu mai poată face un lucru bun.
Ploaia cădea tot mai tare peste noi.
Iar eu țineam brățara aceea la piept de parcă îmi țineam din nou copilul.
După câteva minute, omul a șoptit:
— Fiul dumneavoastră vorbea foarte frumos despre dumneavoastră.
Am început să plâng din nou.
— A spus că erați cel mai bun om pe care îl cunoștea.
În clipa aceea am simțit că ceva din mine, înghețat de douăzeci de ani, începea în sfârșit să respire din nou.
