Laciu Andreea
Plaja era pustie. Era o zi de septembrie târzie, cu valuri mici și un vânt care aducea miros de alge și de sfârșit de vară. Mă plimbam singură, cu pași lenți, încercând să-mi limpezesc gândurile. Tocmai încheiasem o relație care durase trei ani și lăsase în mine o tăcere greu de suportat.
Am zărit ceva ciudat, prins între scoici: o sticlă veche, cu dop de plută. La început am crezut că e un gunoi adus de valuri. Dar când am ridicat-o, am văzut hârtia rulată înăuntru, ușor îngălbenită. Un mesaj în sticlă. Ca în filme. Doar că era aici, acum, în mâinile mele.
Am scos cu grijă dopul și am desfăcut hârtia. Era scris de mână, cu un stilou sau o cariocă neagră, iar literele erau tremurate, aproape poetice:
„Dacă ai găsit această sticlă, poate că ai nevoie să o citești.
Eu sunt Eva. Am 84 de ani. Sunt bolnavă. Dar am avut o iubire pe care n-am spus-o niciodată cu voce tare.
Era 1962. El se numea Thomas. Ne-am întâlnit la Constanța, într-o vară nebună. Era englez. Venea cu vaporul din Grecia. Eu lucram la cazinou. Am dansat, am râs, am privit marea împreună.
Apoi a plecat.
Nu am avut adresa lui. Doar o fotografie și o promisiune: că poate, într-o zi, marea ne va aduce din nou împreună.
Dacă Thomas mai trăiește… spune-i că l-am iubit. Că nu l-am uitat niciodată. Și că fiecare zi lângă mare a fost o rugăciune în tăcere.
Dacă citești și poți ajuta, lasă vântul să-ți arate calea.”
Am citit de două ori. De trei ori. Mă simțeam de parcă sticla aceea mă alesese. De parcă eu trebuia să fac ceva.
În zilele care au urmat, n-am mai fost aceeași. Am început să caut. Mai întâi, am pus poza scrisorii pe rețele sociale, cu un text simplu: „Cineva a iubit. Cineva n-a uitat. Poate îl găsim.”
La început, nimic. Apoi, cineva din Anglia a distribuit postarea. Apoi altcineva. Într-o săptămână, mesajul ajunsese la peste 50.000 de oameni. Mi se părea ireal.
În a zecea zi, am primit un mesaj privat de la o femeie din Brighton, Anglia:
„Bună. Tatăl meu s-a numit Thomas Harris. A fost marinar în anii ‘60, a navigat în zona Mării Negre. A murit acum 12 ani. Dar a păstrat mereu o poză cu o tânără brunetă, zâmbitoare, pe o plajă. Nu ne-a spus niciodată cine era. Ați putea fi dumneavoastră cheia.”
Am răspuns tremurând. Am cerut să văd fotografia. Mi-a trimis-o. Era Eva. Era tânără, cu rochia fluturând în briză și zâmbetul acela pe care îl recunoști chiar și după o viață.
Am întrebat dacă Eva mai trăiește. Femeia mi-a spus că nu știe, dar că va merge să caute la adresa de pe scrisoare. Pe plic era un cod poștal din Mangalia, aproape de malul mării.
Peste două zile, am primit alt mesaj. De data asta, de la o vecină:
„Eva a murit acum o lună. A fost o femeie singură, dar cu o lumină în priviri. Mergea zilnic la plajă, cu un scaun mic și o cafea. Stătea ore întregi și privea marea. Am văzut-o scriind des. Când a murit, am găsit sticlele. Avea peste 10, dar a spus mereu că doar una va ajunge unde trebuie.”
Plângeam. Pe o bancă, într-un oraș în care Eva nu mă cunoscuse niciodată, dar unde m-a învățat că dragostea nu moare. Chiar dacă oamenii pleacă.
La un an după, am mers în Brighton. Am cunoscut-o pe fiica lui Thomas. Am dus cu mine o floare de pe plaja Mangalia și o scoică. Le-am lăsat pe marginea mării englezești. Le-am spus amândurora, în gând: „V-ați regăsit. Poate nu aici. Dar undeva, dincolo de valuri.”
Sticla aceea nu mi-a schimbat doar o zi. Mi-a schimbat felul în care privesc lumea. O poveste aparent pierdută în timp a strâns laolaltă oameni care n-aveau nicio legătură. Sau poate că aveau — prin ceva mai mare decât noi: speranța.
Poate că, la final, marea chiar ne aduce pe toți în același loc. Doar că nu întotdeauna pe calea pe care o așteptăm.
Sursă foto: Pixabay
