Mirela Loșniță
Mixerul era vechi de aproape treizeci de ani. Nu-l ținusem atâta vreme pentru că era bun, deși era. Îl ținusem pentru că fusese al mamei. Pentru că, ori de câte ori îl porneam, sunetul acela greoi îmi aducea în bucătărie mâinile ei pline de făină.
Mihaela m-a convins într-o după-amiază, așa cum mă convingea de fiecare dată. Cu o glumă, cu un „hai, că ți-l aduc mâine”, cu felul acela al ei de a face un refuz să pară o jignire.
Mi l-a adus înapoi murdar, lăsat pe verandă. Și defect.
Duminica următoare am scos din debara o cutie mare de carton. Am pus-o pe masa din bucătărie și am început să scriu pe o foaie tot ce împrumutase Mihaela de la mine în ultimul an.
Scara. Aparatul de spălat cu presiune. Oala electrică. Aparatul de gătit cu aburi. Lada frigorifică. Tava pentru friptură.
Când am terminat, erau unsprezece obiecte. Lângă fiecare am notat cum se întorsese.
Scara — după trei săptămâni. Tava — arsă. Lada frigorifică — recuperată de mine. Oala electrică — capac lipsă două zile. Mixerul mamei — murdar și defect.
M-am uitat la listă. Apoi am făcut ceva ce trebuia să fac de mult. Am pus în cutie toate lucrurile pe care Mihaela obișnuia să mi le ceară și am lipit deasupra o hârtie pe care scria: „NU SE ÎMPRUMUTĂ.”
Fiica mea a intrat în bucătărie și a început să râdă.
— Asta e lecția?
— Nu.
— Atunci ce faci?
— Învăț să spun „nu”.
Cred că răspunsul a surprins-o. Și, sincer, m-a surprins și pe mine.
Cei 680 de lei
Luni dimineață am dus mixerul la un mic atelier de reparații electrocasnice din Brașov. Bărbatul de acolo l-a întors pe toate părțile.
— Ăsta chiar e vechi.
Mi s-a strâns stomacul.
— Se mai poate repara?
— Vedem.
M-a sunat două zile mai târziu.
— Doamnă, motorul este bun. Problema e la mecanismul de transmisie. Cineva l-a forțat serios.
— Cât mă costă?
— Cu piesa și manopera, 680 de lei.
Am închis ochii. Nu era puțin. Dar nici nu m-am gândit să renunț la el.
— Reparați-l.
Am cerut factura și devizul. Nu pentru răzbunare. Ci pentru că de data aceasta nu mai voiam ca lucrurile să rămână la nivelul „lasă, nu contează”.
Conta.
Poarta pe care am închis-o
Vineri după-amiază, exact cum mă așteptam, Mihaela a apărut la poartă.
— Auzi, ai cumva aparatul ăla de spălat cu presiune? Vreau să curăț terasa.
Am zâmbit.
— Da, îl am.
Întinsese deja mâna spre poartă.
— Super.
— Dar nu ți-l împrumut.
S-a oprit.
— Poftim?
— Nu mai împrumut lucruri.
A râs.
— Hai, lasă prostiile. Pentru mixer încă ești supărată?
— Nu sunt supărată.
— Atunci dă-mi aparatul și ți-l aduc mâine.
— Nu.
Zâmbetul i-a dispărut.
— După câte am făcut și eu pentru tine…
Aproape că m-a făcut să râd.
— Ce ai făcut pentru mine, Mihaela?
A deschis gura. Apoi a închis-o.
— Suntem vecine.
— Exact. Vecine. Nu depozit comun de electrocasnice.
S-a încruntat.
— Nu trebuie să fii răutăcioasă.
— Nu sunt.
Am scos telefonul.
— Apropo, mixerul poate fi reparat. Costă 680 de lei. Am factura și devizul. Pentru că s-a defectat cât timp era la tine, vreau să achiți reparația.
Mihaela a izbucnit în râs.
— Nici vorbă! Mixerul ăla avea treizeci de ani!
— Și funcționa când ți l-am dat.
— Se putea strica oricând.
— Atunci trebuia să-mi spui imediat ce s-a întâmplat, nu să-l lași murdar pe verandă.
— Nu-ți dau 680 de lei.
— Bine.
— Bine?
— Da.
Și am închis poarta.
Cred că tocmai asta a enervat-o cel mai tare. Se aștepta la ceartă. Iar eu nu mai aveam nimic de negociat.
Nu eram singura
În următoarele două săptămâni, Mihaela a încercat de trei ori. Mai întâi a trimis-o pe fiica ei să-mi ceară lada frigorifică. Am spus politicos nu. După aceea a vrut scara. Nu. A treia oară mi-a cerut tava mare. Tot nu.
Începuse să le spună vecinelor că devenisem „zgârcită din cauza unui mixer vechi”. Nu m-am apărat.
Dar într-o după-amiază, vecina de peste drum, Laura, a venit la mine.
— E adevărat că Mihaela ți-a stricat mixerul și apoi a spus că era deja vechi?
— Da.
Laura a râs amar.
— Mie mi-a împrumutat aspiratorul acum două luni.
Am ridicat sprâncenele.
— Și?
— Adică aspiratorul meu, pe care îl luase de la mine. I l-a dat surorii ei spunând că este al ei.
În câteva zile am aflat că nu eram singura. Luase un burghiu de la un vecin și îl ținuse aproape două luni. De la altcineva împrumutase două scaune pliabile, dintre care unul revenise rupt. O vecină îi dăduse un aparat pentru curățat covoare și fusese nevoită să meargă personal să-l recupereze.
Mihaela nu avea o problemă cu mine. Avea un obicei.
Iar noi, unul câte unul, îl făcuserăm posibil. Pentru că ne fusese mai ușor să spunem „da” decât să suportăm reacția ei la un „nu”.
Sunetul din bucătărie
Mixerul s-a întors acasă într-o joi. L-am pus pe blat și l-am pornit.
Sunetul acela familiar a umplut din nou bucătăria. Pentru câteva secunde am rămas pur și simplu lângă el.
Mi-am amintit-o pe mama. Mâinile ei pline de făină. Cozonacii puși la crescut. Felul în care mă certa când băgam degetul în cremă.
Fiica mea stătea în ușă.
— Merge?
Am zâmbit.
— Merge.
În weekend am făcut rețeta de prăjitură a mamei. Pentru prima dată, fiica mea a făcut crema singură.
Atunci mi-am dat seama că cei 680 de lei nu fuseseră plătiți pentru un aparat vechi. Fuseseră plătiți pentru ceva ce nu putea fi înlocuit cu unul nou din magazin.
Plicul de la poartă
O săptămână mai târziu, cineva a bătut la ușă. Era Mihaela. Avea un plic în mână.
— Uite.
Înăuntru erau 680 de lei. Am privit-o surprinsă.
— De ce te-ai răzgândit?
— Pentru că am vorbit cu soțul meu.
Am așteptat.
— I-am povestit ce s-a întâmplat, convinsă că o să-mi dea dreptate.
— Și?
Mihaela și-a coborât privirea.
— M-a întrebat de ce am folosit un mixer despre care știam că are valoare sentimentală pentru tine și de ce l-am lăsat murdar în fața casei.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, părea sincer jenată.
— Apoi mi-a spus că, dacă cineva ar face asta cu un lucru rămas de la mama lui, nu ar mai împrumuta persoanei respective nimic.
Am luat plicul.
— Mulțumesc.
Mihaela a rămas pe verandă.
— Deci… suntem bine?
Am ales cu grijă răspunsul.
— Nu sunt supărată pe tine.
A zâmbit ușurată.
— Perfect. Atunci…
— Dar tot nu mai împrumut lucruri.
Zâmbetul a dispărut.
— Nici mie?
— Mai ales ție.
S-a uitat la mine câteva secunde. Apoi, spre surprinderea mea, a râs.
— Cred că merit asta.
— Cred că da.
Ce a rămas în debara
În lunile următoare, relația noastră chiar s-a îmbunătățit. Probabil pentru că dispăruse acel lucru care mă făcea să acumulez resentimente de fiecare dată când o vedeam la poartă.
Mai venea la cafea. Mai vorbeam peste gard. Dar nu-mi mai cerea lucruri.
Într-o zi mi-a spus:
— Mi-am cumpărat propria scară.
— Felicitări.
— Și un aparat de spălat cu presiune.
— Devii independentă.
A început să râdă.
— Foarte amuzant.
Cutia pe care scrisesem „NU SE ÎMPRUMUTĂ” a rămas câteva luni în debara. Într-o zi, fiica mea m-a întrebat de ce n-o arunc.
M-am uitat la etichetă.
— Ca să-mi amintesc ceva.
— De Mihaela?
Am clătinat din cap.
— De mine.
Pentru că adevărata lecție nu fusese pentru vecina mea. Fusese pentru mine.
Bunătatea nu înseamnă să spui „da” de fiecare dată când cineva îți cere ceva. Iar o limită nu devine răutate doar pentru că persoanei obișnuite să profite de lipsa ei nu-i place când, în sfârșit, o stabilești.
Mixerul mamei funcționează și astăzi. Iar Mihaela? Nu mi-a mai cerut nici măcar o linguriță cu împrumut.
