Georgescu Dragos
M-am mutat la o fermă dărăpănată pe care tocmai o moștenisem, căutând liniște. Dar când vecina mea a vopsit gardul exact ca al meu, galben, nu știam că era doar începutul unei povești mult mai profunde și personale.
Vecina mea a copiat tot ce făceam până când am descoperit motivul sfâșietor. Povestea zilei
Am crescut într-o familie de plasament care a făcut tot ce a putut. Erau buni și răbdători, îmi pregăteau pachețelul pentru școală și aplaudau la serbările mele, chiar și atunci când stăteam în spate îmbrăcat într-un costum de copac din carton.
Dar iubirea adevărată e mai mult decât mese calde și aplauze politicoase. E… să știi de unde vii. Despre părinții mei biologici nu mi s-a spus niciodată nimic. Actele menționau doar că au cerut confidențialitate totală. Fără nume. Fără date de naștere. Fără povești. Doar un gol acolo unde trebuia să fie ceva uriaș.
Visam că poate erau spioni. Sau vedete rock. Sau pierduți undeva prin junglă. Orice era mai suportabil decât gândul că nu le păsa. Am crescut repede. La 15 ani împărțeam pliante prin parcările centrelor comerciale. La 16 plimbam câini pentru oameni care abia își aminteau cum mă cheamă. La 18 turnam cafea pentru clienți morocănoși care lăsau bacșiș în monede și sfaturi de viață pe care nu le ceream. La 19 eram barista cu ecusonul strâmb și rețetele băuturilor învățate pe de rost. Apoi au venit alte slujbe: îngrijitor, poștaș, grădinar. O vreme chiar am strâns animale moarte de pe marginea drumului.
Nu întreba. Serios—nu.
Știam să supraviețuiesc. Dar simțeam că ghinionul era scris în ADN-ul meu.
La 27 de ani mi-am găsit în sfârșit jobul visat la birou. Salariu stabil. Weekenduri libere. Părea o victorie. În aceeași zi m-am îmbolnăvit. Șase luni de analize, medici care ridicau din umeri. La 30, am devenit bonă. Cealaltă bonă m-a acuzat că am furat bani. Nu era adevărat, dar am fost concediată. Am rămas în stradă, cu o valiză, banii de urgență în buzunar și o privire pierdută. Atunci mi-a sunat telefonul.
— „Ellie? Sunt Jake, avocatul tatălui tău,” a spus o voce caldă. „Tatăl tău, Henry. A murit recent. Ai fost desemnată unica moștenitoare a fermei lui. E la vreo 30 de kilometri de oraș. Poți ridica cheile mâine.”
— „O fermă?” am repetat. „Un tată?”
— „Biologic,” a adăugat blând. „Îți explic mai multe în persoană.”
N-am dormit deloc în noaptea aceea. Aveam un tată. Îmi lăsase o casă. Pentru prima dată, ceva îmi aparținea. Când am ajuns la fermă, am rămas în mașină câteva minute, privind casa, câmpurile, liniștea. O singură întrebare îmi bâzâia în minte ca o muscă enervantă. Casa arăta obosită. Vopseaua scorojită, curtea plină de buruieni. Dar grajdul… grajdul era curat, vopsit proaspăt în roșu, cu uși drepte și solide. Am intrat curioasă. Mirosul de fân m-a izbit. Podeaua era măturată, baloții de fân aranjați frumos. Într-un coș se aflau ouă proaspăt adunate. Un găleată de apă limpede strălucea în colț. Iar animalele… găini care ciuguleau paiele, o vacă maro cu alb care mă privea calm.
Câinele a fost cel mai straniu. Stătea la ușă ca și cum mă așteptase. M-am aplecat, iar el a venit direct la mine, mi-a lins mâna ca și cum eram prieteni vechi.
— „Ciudat,” am murmurat. „Cine te hrănește?”
Tatăl murise de o săptămână. Am intrat în casă. Razele de soare ridicau praful în aer ca niște fulgi leneși. Pe perete atârna o singură fotografie: un bărbat la vreo 50 de ani, cu privirea caldă. Pieptul m-a durut doar privind acea imagine—tatăl meu.
Am rămas. În fiecare dimineață aveam un scop: am reparat gardul, am vopsit veranda, am învățat să adun ouă fără să fiu ciupită. Parcă știam instinctiv ce să fac. Ca și cum ceva din mine se trezise. Și chiar atunci când începeam să mă simt acasă, a apărut ea.
Linda. Vecina mea.
La început am crezut că e doar timidă. Apoi, că e puțin ciudată. Dar a început să copieze tot ce făceam eu. Și atunci lucrurile au luat o întorsătură stranie.
Gard galben. Cutie poștală identică, cu pasărea sculptată deasupra. Daisies plantate exact ca ale mele. Chiar și yoga în curte, în aceleași poziții. Până într-o zi, m-am dus la poarta ei. A deschis încet. Ochii mari, întunecați. Fără cuvinte, doar un gest de a mă invita înăuntru.
Pe masă erau zeci de scrisori. Toate adresate mie. Tremurând, mi-a dat una.
„Draga mea Ellie,
Nu știu cum să-ți vorbesc. Nu știu dacă ai vrea să asculți. Dar eu sunt… mama ta.”
Am citit din nou și din nou. Fotografie cu o femeie tânără și un copil mic în brațe. „Fiica mea, Ellie.”
Mama.
Am fugit afară, printre margarete, pe lângă cutia poștală, și am plâns. Zile întregi am stat nemișcată, pierdută în tavan. Crezusem că adevărul îmi va aduce pace, dar mi-a adus o mamă. Și asta m-a sfărâmat mai mult decât anii de întrebare.
Apoi, într-o dimineață, pe verandă erau treizeci de scrisori, câte una pentru fiecare an al vieții mele. Plângeam citindu-le. Erau pline de dor, de vină, de dragoste. Pentru prima dată nu m-am mai simțit uitată.
În a treia dimineață, curtea era măturată, animalele hrănite, florile udate. Pe masă, un borcan cu dulceață și un bilet:
„Am salvat laptele din frigider. Cu drag, Mama.”
„Mama.” Am ținut biletul în mâini și pentru prima oară cuvântul nu părea imaginar. Poate nu ea mă abandonase. Poate viața ne despărțise.
Atunci am decis să rescriu finalul. Am ieșit desculță în soare. Linda încerca stângaci o poziție de yoga, cu pălăria alunecându-i peste ochi. M-am apropiat. Ea s-a întors și a zâmbit timid.
— „Ești grozavă. Dar îți iese mai bine fără pălărie.”
Și pentru prima dată am râs din nou. Am rămas acolo, două femei stângace, dar nu singure. Mai târziu, la ceai, am spus:
— „Am citit toate scrisorile. Mulțumesc, mamă.”
Și în clipa aceea am simțit că viața își recăpăta culorile. Iar gardul galben… nu mai părea deloc ciudat. Poate fusese începutul. Ca și noi.
