Grigore Madalina
Când bunica a murit, rudele s-au grăbit la casa ei, disperate să găsească testamentul. Doar ea a luat acasă câinele bătrân al bunicii, fără să știe că patrupedul purta cu el mai mult decât amintiri. Câteva zile mai târziu, a descoperit secretul pe care bunica îl ascunsese într-un loc la care nimeni nu s-ar fi gândit.
Stă la cimitir, privind cum sicriul bunicii coboară în pământ. Ține strâns lesa Bertei, iar cățelușa trage înainte, de parcă ar vrea să o urmeze pe stăpâna ei.
Berta este câinele bunicii. Bunica a cumpărat-o pe când nepoata era mică și, după cum îi plăcea să spună, Berta îi era cea mai bună prietenă și aproape singura ființă în care putea avea cu adevărat încredere.
Bunica a fost un om bun, deși uneori… neobișnuită. A câștigat mulți bani de-a lungul vieții, dar nu a dat niciun ban copiilor sau nepoților. În schimb, le-a plătit studiile tuturor. Credea că fiecare om trebuie să-și clădească singur reușita, să se ridice din nimic, așa cum făcuse și ea odinioară.
Din acest motiv, nici mama, nici unchiul și mătușa, nici copiii lor nu au mai vorbit cu bunica și nici nu au pomenit de ea până în acea zi. Toți sunt acolo pentru același lucru: bani. Speră că, măcar după moarte, bunica le-a lăsat ceva. Dar, cunoscând-o, nimic nu va fi „ușor”.
În ultimele șase luni de viață ale bunicii, nepoata s-a mutat la ea ca să aibă grijă de bătrână. I-a fost greu să împace turele de asistentă medicală cu îngrijirea zilnică, dar s-a descurcat. Știe că bunica i-a fost recunoscătoare că cineva i-a rămas aproape în momentele grele.
Totuși, bunica nu i-a făcut viața mai ușoară. Într-o zi, nepoata primește o factură uriașă pentru repararea mașinii.
– Nu știu cum o să plătesc asta, îi spune bunicii.
– Ești o fată puternică. Te vei descurca, răspunde bunica.
Nu se aștepta la altceva. Nici pentru ea bunica nu făcea excepții. Dar o susținea, o ghida și era recunoscătoare pentru asta.
După înmormântare, toți merg la casa bunicii ca să afle testamentul. Știind cum e familia, nepoata își strânge dinainte toate lucrurile. Știe că nu o vor lăsa să rămână acolo. În timp ce așteaptă avocatul, nimeni nu vorbește; doar priviri reci și încordate.
Mătușa Florence rupe tăcerea:
– Meredith, amintește-mi, ce fel de doctor ești?
– E asistentă, intervine unchiul Jack, uimit. Cu asta nu faci bani. Tom are firmă de mașini, iar Alice deține mai multe saloane de înfrumusețare, spune, arătând spre veri.
– Ea ajută oamenii. Atât îi ajunge, mormăie mama, cu un aer dezaprobator.
Sună soneria. Cum nimeni nu se ridică, Meredith deschide ușa. Este domnul Johnson, avocatul care gestionează testamentul. Intră în living, refuză politicos să se așeze și spune:
– Nu vă răpesc mult timp. Nu sunt prea multe de discutat.
– Cum adică? Dar testamentul? întreabă mama, iritată.
– Măcar cuiva trebuie să-i fi lăsat ceva, adaugă nerăbdător unchiul Jack.
– Se pare că Cassandra nu a crezut la fel, răspunde sec avocatul.
– Ce înseamnă asta? întreabă mătușa Florence.
– Niciunul dintre dumneavoastră nu va primi vreo moștenire de la Cassandra, spune el, pe un ton plat.
Camera se umple de oftaturi și murmure furioase.
– Cum e posibil?! Suntem familia ei! Atunci cine primește banii și casa?! țipă mama.
– Mi-e teamă că nu pot dezvălui aceste informații, spune avocatul. Iar acum trebuie să vă rog pe toți să părăsiți casa.
Nimeni nu se clintește.
– Vrăjitoarea aia bătrână! strigă unchiul Jack. Știam că nu-i pasă de noi. Nici măcar un ban după ce a murit?!
– Nu spune asta, intervine repede Meredith. Bunica a ținut la noi. Și-a făcut griji pentru toți, doar că a arătat asta în felul ei.
– Sigur, bombăne mama. A fost o vrăjitoare cât a trăit și tot una e și acum.
Berta latră tare. Mătușa întreabă:
– Și cu câinele ce facem?
– Eutanasiere, spune rece mama.
– Sunt de acord, adaugă unchiul. Oricum e foarte bătrână.
– Nu puteți s-o omorâți! se împotrivește Meredith.
– Și atunci ce să facem? Mai bine așa decât s-o abandonăm pe stradă, răspunde mama.
– Bunica a iubit-o. Cineva trebuie s-o ia, spune Meredith.
Râsete amare se aud în cameră.
– Dacă o vrei, ia-o, spune mama. Femeia aia n-a avut grijă de noi; de ce am avea noi grijă de câinele ei?
– Nu pot. Contractul de închiriere nu permite animale, spune Meredith, în șoaptă.
– Atunci e hotărât. O eutanasiem, tranșează unchiul Jack.
– Tom? Alice? întreabă Meredith, cu disperare.
Tom dă din mână. Alice clatină capul:
– Nicio șansă. Nu bag un animal plin de purici în casă.
Meredith oftează adânc.
– Bine. O iau eu.
Avocatul își drege vocea:
– Vă rog pentru ultima oară: părăsiți casa. Nu mai aveți dreptul să stați aici.
– Și cine are dreptul?! urlă mama. Noi am crescut în casa asta!
– Vă rog, nu mă obligați să chem poliția, spune domnul Johnson.
Rând pe rând, bombănind, toți ies. Meredith adună lucrurile Bertei, le pune în mașină, o ajută pe cățea să urce pe banchetă și pleacă spre apartamentul ei. Proprietarul acceptă, până la urmă, să-i permită să țină câinele o vreme, dar mărește chiria. Se aștepta ca, în cel mai rău caz, să ajungă în stradă.
E clar că Bertei îi e dor de bunică la fel de mult ca ei. Bunica a fost singura care a susținut-o cu adevărat în familie. I-a plătit studiile, a întrebat mereu de serviciu, s-a bucurat pentru fiecare pacient vindecat. Dorul e cumplit.
După o tură de noapte la spital, cineva bate la ușă. Meredith deschide. În prag este mama.
– Ce cauți aici? întreabă ea.
– Știu că o ai! țipă mama.
– Ce anume? întreabă surprinsă.
– Știu că ai moștenit totul de la bunica! strigă mama.
– Tot ce am „moștenit” e Berta, spune Meredith.
– Ce?
– Berta. Câinele bunicii.
– Nu mă minți! urlă mama. Ai locuit cu ea ultimele șase luni. Sigur ți-a lăsat tot! Ai fost mereu nepoata ei favorită, încheie, accentuând ostentativ ultimele cuvinte.
– Bunica nu mi-a dat bani. La fel cum nu v-a dat nici vouă, răspunde Meredith.
– Minți! Unde sunt? Ți-am dat viață! Îmi datorezi banii! strigă mama.
– N-am nimic! izbucnește Meredith, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.
– O să vedem noi, vrăjitoareo! scuipă mama și pleacă.
Meredith închide ușa și cade pe podea, plângând. Berta se urcă în poala ei, ca s-o aline. În timp ce o mângâie, ceva de pe zgarda câinelui îi atrage atenția. Scoate zgarda și o întoarce: pe spate sunt gravate o adresă și numărul 153. Bagă adresa în GPS. Indică gara. Numărul pare a fi un dulap de bagaje. Dar unde e cheia?
Observă că medalionul de pe zgardă se deschide. Desface clapeta și în palmă îi cade o cheiță mică. Merge direct la gară. Găsește dulapul 153, încearcă cheia. Se potrivește. Înăuntru, un dosar pe care scrie „Pentru Meredith”. În el, un bilet scris de mână de bunica și câteva documente. Deschide biletul:
„Am hotărât să las tot ce am câștigat în viață unei persoane cu inimă curată, care nu-i exploatează pe ceilalți. Tot ce îmi aparține va merge la persoana care va accepta să aibă grijă de Berta. Sunt mai mult decât sigură că acea persoană vei fi tu, Meredith. Ești singura din familia noastră care mai dă dovadă de decență și meriți ce e mai bun. Cu drag, bunica ta.”
După ce termină de citit, se uită la documente. Este testamentul bunicii. Nu-i vine să creadă.
– Aha! Știam că ascunzi ceva! se aude vocea mamei în spate.
Meredith se întoarce brusc.
– Jur că nu știam nimic, spune ea.
– Deci chiar i-a lăsat totul lui Meredith, mormăie unchiul Jack, apărut de nicăieri.
– Ce cauți aici?! țipă mama.
– Nu te credeai tu singura isteață, soră. Am angajat un detectiv particular s-o urmărească pe Meredith, spune unchiul Jack. Acum, Meredith, fii drăguță și dă-mi testamentul.
– Nu! E fiica mea! Dă-mi-l mie! urlă mama.
– Meredith nu i-l dă nimănui, spune ferm domnul Johnson, apărând în ușă.
– Și tu de unde ai mai ieșit? mârâie unchiul.
– Telefonul m-a alertat când s-a deschis dulapul, explică avocatul. Sunt executorul testamentului Cassandrei și bănuiam că s-ar putea întâmpla așa ceva, așa că am venit imediat.
– Nu-mi pasă! Sunt mama lui Meredith! Am drepturi asupra testamentului! insistă mama.
– Moștenirea Cassandrei revine acelei persoane care și-a asumat grija pentru Berta. Nu sunteți dumneavoastră, răspunde calm avocatul.
– Atunci iau eu câinele ăla plin de purici, urlă unchiul Jack.
– E prea târziu. Meredith a luat-o pe Berta fără să știe că va primi ceva pentru asta. Aceasta a fost condiția esențială a testamentului. Dacă încercați să interveniți, veți avea de-a face cu mine și cu poliția, spune domnul Johnson.
Meredith stă cu dosarul în mâini, tremurând, incapabilă să spună ceva.
– Haide, Meredith, avem multe de discutat, îi spune avocatul, iar cei doi merg către mașină.
Se așază în interior, iar ea întreabă:
– De ce a făcut asta? De ce să-i pună pe toți pe jar?
– A vrut ca banii ei să ajungă la un om bun, care îi va folosi pentru lucruri bune, răspunde domnul Johnson.
Meredith dă din cap:
– Atunci voi dona cea mai mare parte spitalului.
– De acum sunt ai tăi. Poți face ce vrei cu ei, spune avocatul.
În acel moment îi este dor de bunică mai mult ca oricând. Dar știe că va încerca să nu o dezamăgească.
Povestea este preluată
