Laciu Andreea
Am copilărit într-un orfelinat, fără părinți, fără frați. Sau cel puțin așa am crezut. Toată viața m-am simțit ca un copac crescut în vânt. Dar într-o zi, o fotografie apărută în feed-ul de Facebook mi-a oprit respirația. Fata din imagine… avea ochii mei.
Anii copilăriei fără rădăcini
Nu e ușor să crești într-un orfelinat. Ai multe jucării, dar puțină iubire. Multe reguli, dar puțină mângâiere. De la 3 ani, asta a fost realitatea mea: un pat din fier, uniforme identice, și multe fețe schimbătoare – copii care veneau și plecau, educatori obosiți, sărbători în care sperai la o vizită care nu mai venea.
Nimeni nu-mi vorbise vreodată despre familie. Nici mama, nici tata – nu exista nimeni în povestea mea.
Doar un dosar vechi, cu un nume. Al meu. Și un trecut gol.
O fotografie care mi-a schimbat totul
Aveam 24 de ani și lucram într-o cafenea. Era o marți obișnuită, cu clienți grăbiți și multă spumă de lapte. În pauză, am intrat pe Facebook. Scrollam fără chef până când… m-am oprit.
Era o poză distribuită de o cunoștință. Două femei, una mai în vârstă și una de vârsta mea, râzând. Numele fetei: Ioana D.
Mi-a sărit inima în gât. Avea părul ca al meu. Sprâncenele. Zâmbetul ăla ușor strâmb. Am intrat pe profilul ei și am început să dau scroll. Într-o poză din copilărie, purta o rochiță roz și ținea în brațe o păpușă care arăta exact ca una pe care o avusesem și eu, într-un colț de amintire prăfuit.
Nu era doar asemănare. Simțeam. Era sângele meu.
Adevărul ascuns în acte prăfuite
Am strâns tot curajul și i-am scris. Direct, sincer:
— „Scuză-mă că te deranjez, dar… mi se pare că semănăm foarte tare. Ți-aș putea pune câteva întrebări, dacă nu te superi?”
A răspuns după câteva ore: amabilă, dar puțin confuză. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, unde timpul parcă s-a oprit. Am vorbit două ore. Apoi am început să căutăm.
Ioana fusese adoptată la 2 ani. Eu fusesem abandonat la 3. Ea știa doar numele mamei biologice: Lidia D.
M-am dus la Direcția pentru Protecția Copilului. Am cerut acces la dosar. După o lună și câteva drumuri obositoare, am primit confirmarea oficială:
Aveam o soră. Ioana.
Reîntregirea
Ne-am îmbrățișat plângând, într-o după-amiază de vară. Era ceva nespus între noi — nu doar sânge, ci sentimentul ăla profund că în sfârșit… aparții cuiva.
Am început să reconstruim totul de la zero: amintiri, glume, povești. Ne descopeream reciproc cu uimire: aveam aceleași gusturi la muzică, același râs zgomotos, chiar și aceleași coșmaruri din copilărie.
Mama biologică murise cu câțiva ani înainte. Nu vom ști niciodată de ce ne-a lăsat sau cum au fost luate deciziile. Dar, într-un fel ciudat, i-am mulțumit amândoi. Pentru că ne-a dat unul altuia.
Ce-am învățat
Familia nu e întotdeauna acolo de la început. Uneori, trebuie să o cauți. Alteori, ea te găsește.
Când am văzut acea fotografie, am simțit ceva inexplicabil. Azi știu ce era: era sufletul meu care și-a recunoscut perechea din copilărie. Sora mea.
Și poate, cine știe — dacă și tu citești asta și simți că-ți lipsește o parte… caut-o. S-ar putea să fie mai aproape decât crezi.
Sursă foto: Canva PRO
