Deși sunt însărcinată în 9 luni, soțul meu mă tratează ca pe o menajeră. Bărbatul dulce și iubitor de la început a dispărut

M-am trezit cu o greutate apăsătoare în piept. Nu era doar faptul că sunt însărcinată în 9 luni cea care mă făcea să mă simt așa, ci și tensiunea care plutea în aerul casei noastre ca o ceață toxică. Lângă mine, Carter se mișca grăbit prin cameră, privindu-mă cu nerăbdare, iar tonul lui era deja încărcat de iritare.

Citește și

Drama din viața eroului naționalei din meciul cu Austria. Prin ce momente cumplite a trecut...

Nici măcar nu apucasem să spun ceva, dar știam ce urma – un alt șir nesfârșit de reproșuri și critici. Viața mea nu fusese mereu așa, dar undeva pe drum, pierdusem controlul. Astăzi, însă, urma să fac o alegere care îmi putea schimba viitorul pentru totdeauna.

Deși însărcinată în 9 luni, soțul mă trata ca o menajeră

— Te-ai trezit în sfârșit?

Vocea lui era rece, lipsită de orice umbră de afecțiune. M-am ridicat încet, cu o durere surdă în tot corpul.

— N-am dormit bine, am spus, dar știam că nu avea să-i pese.

— Poate dacă n-ai zăcea toată ziua, ai fi destul de obosită să dormi.

Am înghițit în sec și mi-am pus mâna pe burtă. Când m-am căsătorit cu Carter, credeam că am ales partenerul perfect: inteligent, carismatic, atent. Dar cu timpul, vocea lui devenise tot mai rece, cuvintele tot mai grele. Abia acum începeam să văd realitatea: nu se schimbase el, ci doar renunță la mască. Am fost orbită de dragoste și am crezut în promisiunile lui. Iar acum? Eram captivă într-o colivie fără gratii.

O întrevedere neașteptată

După plecarea lui Carter, am ieșit la magazin, sperând că aerul rece al serii îmi va limpezi gândurile. În timp ce traversam parcarea, am observat o femeie cu un cărucior plin de pături și haine vechi. Pe un carton scria cu litere mari: „Fără adăpost și flămândă”. M-am oprit instinctiv.

— Ai nevoie de ceva? am întrebat, fără să știu de ce.

Femeia și-a ridicat privirea, zâmbind ușor, aproape amuzată.

— Draga mea, dacă încep să înșir tot ce-mi trebuie, nu ne mai mișcăm de aici.

Am zâmbit fără să vreau.

— Serios, mâncare? Apă?

— Mă voi descurca. Am nevoie doar de timp. Să-mi revin.

Era ceva în ochii ei care m-a făcut să cred că spunea adevărul. Am ezitat, apoi m-am așezat lângă ea, ignorând disconfortul trotuarului rece.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

— Viața s-a întâmplat, a oftat ea. Într-o zi aveam o casă, în alta nu mai aveam nimic. Fiul meu m-a dat afară. A spus că sunt o povară prea mare.

Am tresărit. Cuvintele ei mi-au străpuns sufletul.

— Fiul tău?

— Da. Unii oameni te iubesc doar când le ești de folos.

— Cred că înțeleg, am murmurat, privind îngrijorată fisurile din asfalt.

Femeia, Alice, mi-a studiat fața.

— Soț? a ghicit ea.

Am râs scurt, fără umor.

— Atât de evident?

Alice nu a spus nimic, dar privirea ei spunea totul.

— Nici măcar casa nu mai e a mea. I-am dat totul, crezând că într-un mariaj într-adevăr trebuie să ai închidere totală.

Alice a dat din cap, ca și cum ar fi auzit povestea asta de prea multe ori.

— Ai unde să mergi?

Am ezitat, dar știam deja răspunsul.

— Atunci vino cu mine, a spus ea.

Am plecat împreună. Nu știam încotro, dar era mai bine decât să rămân acolo.

Un adevăr dureros

Când Carter a venit acasă și a văzut-o pe Alice, s-a blocat.

— Ce naiba? Cine e asta?

Alice și-a ridicat privirea și în acea clipă, ceva s-a schimbat pe fața lui Carter. Aroganța i-a dispărut. Ochii i-au fost plini de furie.

— Mamă?!

Am clipit, uitându-mă la amândoi. Carter și Alice.

— Nu ești mama mea, a izbucnit el. Ai încetat să mai fii mama mea în ziua în care ai plecat!

Alice a zâmbit trist.

— Nu. Tu m-ai dat afară.

Discuția dintre ei s-a transformat într-un duel al trecutului. Eu doar ascultam, dărâmată de revelație. Carter era fiul unei femei pe care o crezusem lipsită de sprijin. El era omul care m-a prins într-o capcană, dar care a distrus și alte vieți.

— Evelyn, dă-o afară, a spus el, cu vocea tremurândă de furie.

M-am ridicat încet, fără teamă pentru prima dată.

— Nu. Dar eu plec.

Am scos cheia casei din buzunar și am aruncat-o pe podea.

— Casa e a ta, dar nu mai ai o familie.

Am ieșit împreună cu Alice, fără să privesc înapoi. Pentru prima dată, eram liberă. Câteva luni mai târziu, viața mea începuse să prindă contur. Alice m-a ajutat să-mi refac viața. Apoi, într-o zi, Carter a apărut la ușă.

— Am greșit, a spus el cu vocea tremurândă. Vreau să repar lucrurile.

L-am privit atentă. Nu mai eram femeia speriată de dinainte.

— Dacă vrei să schimbi ceva, începe prin a merge la terapie.

Poate că o va face. Poate că nu. Dar, orice ar fi, viitorul îmi aparține, în sfârșit.