Mirela Loșniță
Zdreanță, câinele adorat de Tudor Arghezi.
În curtea Mărțișorului, casa cu 20 de camere construită de Tudor Arghezi pe Dealul Piscului, o prezență specială a atras atenția tuturor celor care au vizitat domeniul: Zdreanță, câinele care a devenit protagonistul uneia dintre cele mai iubite poezii din literatura română. Povestea lui Zdreanță este mai mult decât despre un câine; este despre iubirea dintre oameni și animale și despre locul pe care prietenii necuvântători îl pot ocupa în sufletul unui scriitor.
Zdreanță, câinele adorat de Tudor Arghezi
Casa Mărțișor, cunoscută și ca „patria literaturii” lui Tudor Arghezi, a fost ridicată începând cu anul 1926, pe un teren de două hectare cumpărat de scriitor pe cel mai înalt punct al Bucureștiului din acea vreme. Construcția a fost realizată treptat, pe parcursul a 12 ani, fiecare cameră fiind gândită cu atenție pentru a reflecta personalitatea și nevoile poetului.
„Mărțișorul e patria literaturii mele”, scria Arghezi, subliniind legătura strânsă dintre acest loc și inspirația sa creatoare. Aici au prins viață celebrele „Cuvinte potrivite” și alte opere de referință din literatura română. Într-o cameră mică, decorată simplu, Arghezi și-a găsit locul perfect pentru creație, dar și pentru a împărtăși momente speciale cu animalele sale, care făceau parte integrantă din viața de zi cu zi a familiei.
Zdreanță, stăpânul curții Mărțișorului
Curtea Mărțișorului era mereu plină de viață, populată de căței, pisici și alte animale care se strecurau prin gardul casei poetului. Dintre toți, Zdreanță a fost cel mai iubit, devenind o adevărată vedetă. Arghezi îl privea cu admirație și afecțiune, iar descrierea sa din poezie, cu „ochii de faianță”, a transformat câinele într-un simbol al nevinovăției și drăgălășeniei.
Zdreanță s-a născut pe 25 mai 1942 și a trăit 16 ani alături de familia Arghezi, fiind martorul multor momente din viața poetului. În ciuda aglomerației de animale din curte, Zdreanță era stăpânul incontestabil al domeniului. Deseori, Arghezi glumea despre animalele care se strecurau prin gard: „Măcar de-ar fi porci, să ne bucurăm de Crăciun.”
După o viață lungă și plină de iubire, Zdreanță s-a stins în 1958, la vârsta de 16 ani. Se spune că a fost îngropat în curtea Mărțișorului, aproape de casa în care a trăit. Astăzi, un mormânt simbolic îi marchează locul de odihnă, însă reprezentanții muzeului Mărțișor susțin că există incertitudini legate de locația exactă.
„În trecut, nu era obiceiul să îngropi un animal în fața casei, așa cum este amenajat acum mormântul lui Zdreanță. Probabil că a fost îngropat undeva în spatele curții, iar acest loc a fost ales ulterior pentru a-i cinsti memoria”, explică reprezentanții muzeului.
Zdreanță, un simbol literar și emoțional
Dincolo de legenda sa, Zdreanță a fost mai mult decât un câine pentru familia Arghezi. A fost un companion de nădejde, un prieten devotat și, mai presus de toate, o sursă de inspirație pentru poet. Poezia „Zdreanță” a devenit una dintre cele mai iubite creații ale lui Arghezi, fiind citită și recitată de generații întregi de copii și adulți.
Casa Mărțișor păstrează vie amintirea acestui câine special, oferindu-le vizitatorilor ocazia să afle mai multe despre viața de familie a lui Tudor Arghezi și despre relația sa unică cu necuvântătoarele. Zdreanță rămâne un simbol al iubirii și al legăturii indestructibile dintre oameni și animale, demonstrând că prietenia poate depăși barierele speciilor.
Astăzi, Mărțișorul nu este doar un loc istoric, ci și un spațiu care păstrează vie memoria lui Zdreanță și a familiei Arghezi. Povestea câinelui cu „ochii de faianță” continuă să inspire și să bucure pe cei care îi descoperă istoria.
Zdreanță nu a fost doar un câine obișnuit; el a fost o parte integrantă din universul literar și personal al lui Arghezi. Poezia care îi poartă numele rămâne o dovadă vie a legăturii profunde dintre oameni și animalele lor, fiind totodată un omagiu adus iubirii necondiționate.
Prin Zdreanță, Mărțișorul devine mai mult decât casa lui Arghezi; devine un loc al amintirilor, al poveștilor și al legăturilor speciale care au modelat viața unuia dintre cei mai mari poeți români. Vizitatorii care pășesc pe acest domeniu nu doar că se conectează cu literatura română, ci și cu povestea unui câine care a marcat o epocă.
L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.
– „Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. – „L-a mâncat!”
„Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.
Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
„S-a făcut a dracului!”
