Nicolescu Daniela
În fiecare duminică, Maria Niță, o femeie de 67 de ani din Iași, urcă într-un tren din Târgu Frumos cu câteva sacoșe pline de obiecte modeste și ajunge la Talcioc, târgul cunoscut din oraș, unde își petrece întreaga dimineață încercând să le vândă. Povestea ei este una sfâșietoare, plină de suferință, pierderi și speranțe firave.
Maria a rămas fără casă, trăiește într-o cameră fără geamuri, fără uși, fără apă și lumină, iar singura ei sursă de venit o reprezintă obiectele pe care fiica ei, plecată la muncă în Italia, i le trimite pentru a le vinde. Pentru femeie, 40-50 de lei strânși pe zi înseamnă supraviețuire: o pâine, o sticlă de apă și poate ceva de mâncare.
O viață transformată peste noapte
Maria povestește cu ochii înlăcrimați cum, după o viață de muncă și sacrificii, și-a pierdut locuința în urma unui proces de revendicare. Un preot din Târgu Frumos a câștigat dreptul asupra proprietății și, într-o clipă, femeia s-a trezit fără acoperiș deasupra capului.
„Mi-a spus că a câștigat proprietatea și mi-a dat o cameră să stau. E o cameră fără geamuri, fără uși, fără lumină, fără apă. Numai să am unde dormi. Dar acolo nu se poate trăi. Din cauza asta, mi-am trimis și nepoții la fiica mea”, povestește Maria, cu voce tremurândă, potrivit Bzi.ro.
Până atunci, își crescuse cei trei nepoți, de două și opt luni, cu multă dragoste și sacrificii. Însă, neavând cum să îi țină într-o încăpere improprie, a fost nevoită să îi trimită la fiica ei, care muncește în Italia.
O mamă și o fiică luptând pentru supraviețuire
Fiica Mariei s-a văzut pusă în fața unei duble responsabilități: să aibă grijă de propriii copii și să-și sprijine mama. Pentru că nu câștigă suficient cât să îi trimită bani, îi adună lucruri găsite la gunoi în Italia și i le trimite Mariei pentru a le vinde la Iași.
„Nu mai aveam unde să-i țin. Cum să crești trei copii mici într-o cameră fără nimic? Am plâns zile și nopți, dar n-am avut ce face. Fiica mea a plecat cu ei și, din ce mai găsește la gunoaie prin Italia, îmi trimite lucruri să le vând la târg. Vând toate astea pentru o sticlă de apă și o pâine”, spune Maria cu o sinceritate dezarmantă.
În fiecare duminică, rutina este aceeași. Se trezește înainte de răsărit, își strânge sacoșele și pornește spre gară. Ajunsă la Talcioc, se așază pe marginea drumului cu cercei, brățări, curele, gentuțe, ochelari, șosete și alte mărunțișuri. Pentru ea, fiecare leu contează.
Zilele de târg – între speranță și disperare
Maria nu visează la bogății și nu cere ajutor. Vrea doar să-și câștige singură traiul. Uneori, într-o zi bună, strânge până la 100 de lei, dar sunt puține astfel de momente.
„Plec acasă cu 40 sau 50 de lei. Într-o zi bună poate fac și 100, dar rar. Din banii ăștia îmi iau apă, pâine, ceva de mâncare. Nu mă mai gândesc la altceva, doar să treacă ziua și să pot să rezist și mâine. Lucrurile astea mi le trimite fiica mea din Italia, ce găsește și ea pe la gunoaie. Eu le iau, le spăl și le aduc aici pentru a le vinde”, povestește femeia.
Cei mai mulți oameni trec grăbiți pe lângă ea, fără să o observe. Dar pentru Maria, fiecare privire și fiecare leu primit sunt o gură de apă sau o pâine pe masă.
Deși se descurcă greu acum, gândul la iarna care se apropie o sperie cel mai tare. În camera în care locuiește nu există geamuri, uși, apă, lumină sau sobă.
„N-am curent, n-am apă, n-am sobă. Dorm așa, în frig, dar încă nu a venit gerul. Când va veni iarna, nu știu ce-o să fac. Poate o să dorm în gară, pe unde o fi cald. Cine să mă ajute? Nimeni. Cu ajutorul și mila Celui de sus, sper să trec și peste asta”, spune Maria, cu ochii în lacrimi.
Pentru ea, fiecare zi este o luptă cu sărăcia și cu singurătatea.
Puterea de a merge mai departe
Deși viața i-a oferit mai multe încercări decât putea duce, Maria nu și-a pierdut speranța. Vorbește cu lumină în ochi despre nepoții ei și spune că rugăciunile ei sunt pentru a-i vedea crescând.
„Ei sunt bucuria mea, pentru ei am muncit, pentru ei am tras. Și pentru ei vreau să mai trăiesc”, mărturisește ea.
Maria refuză să ceară milă și vrea doar șansa de a-și câștiga singură existența, fără să fie o povară pentru nimeni.
„Nu vreau milă, doar să pot să-mi câștig singură traiul. Atât. Să nu depind de nimeni și să nu fiu o povară. Asta vreau”, spune femeia.
O poveste printre multe altele
Cazul Mariei nu este unic. În spatele tarabelor din Talcioc, ca și în multe alte piețe din România, se ascund povești asemănătoare, oameni care se luptă zilnic pentru supraviețuire. Pentru ei, fiecare bănuț câștigat înseamnă o masă caldă, o sticlă de apă sau o noapte sub un acoperiș.
Maria Niță rămâne un simbol al rezistenței și demnității într-o lume care, adesea, întoarce privirea. La 67 de ani, femeia își duce traiul între tarabe, vânzând lucruri aruncate de alții pentru a-și câștiga existența și pentru a păstra vie speranța unui viitor mai bun.
