Loredana Ionescu
I-am cumpărat ceasul visurilor lui fără să mă uit la bani. Știam cât de mult și-l dorea. Îl văzusem de zeci de ori oprindu-se în fața vitrinei, uitându-se la el ca un copil. Așa că, pentru aniversarea noastră de 10 ani, am vrut să fie perfect.
Când i l-am oferit, ochii i s-au luminat. L-a ținut în palmă ca pe ceva fragil, aproape ireal.
— Nu trebuia… e prea mult, mi-a spus.
Dar zâmbea. Și asta conta.
Câteva zile mai târziu, mi-a dat și el cadoul lui.
Un parfum ieftin, într-o sticlă de plastic.
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu pentru că era ieftin, ci pentru că părea ales în grabă, fără gând. După tot ce făcusem eu… asta era tot?
Nu i-am spus nimic atunci. Am zâmbit fals, l-am pus deoparte și am încercat să uit.
Dar nu am reușit.
M-a măcinat zile întregi. M-am simțit neapreciată. Nevăzută.
Într-un final, într-o seară, când nu era acasă, am luat sticla și am aruncat-o într-un sertar, hotărâtă să nu o folosesc niciodată.
Nu știam că aceea fusese ultima noastră aniversare.
Trei săptămâni mai târziu, s-a stins.
Totul s-a întâmplat prea repede. Prea brusc. Fără timp de rămas bun. Fără explicații. Fără șansa de a spune lucrurile pe care le aveam în suflet.
Casa a devenit goală. Tăcută. Plină de amintiri care mă loveau din toate părțile.
Au trecut luni.
Într-o zi, am început să fac curat. Nu din nevoie, ci din dorința de a face ordine și în mine.
Am ajuns la sertarul acela.
Am deschis încet.
Sticla era acolo.
Am ezitat câteva secunde, apoi am luat-o în mână. Era ușoară, banală. Exact așa cum o știam.
Dar când am vrut să o pun înapoi, mi-a scăpat.
A căzut pe podea și s-a desfăcut.
Am înghețat.
Din interior nu a curs doar parfum.
A ieșit o bucată mică de hârtie, împăturită cu grijă.
Mâinile au început să îmi tremure.
Am deschis-o.
Era scrisul lui.
„Știu că nu e cadoul pe care îl meriți.
Dar am vrut să îți las ceva din mine, chiar și atunci când nu voi mai fi.
Parfumul acesta e același pe care l-am purtat în ziua în care ne-am cunoscut.
Am păstrat fiecare sticlă goală, pentru că mi-a fost teamă că voi uita cum mirosea începutul nostru.
Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt.
Și vreau să știi că nu a existat zi în care să nu te aleg din nou.
Te iubesc. Pentru totdeauna.”
Lacrimile au început să curgă fără oprire.
M-am așezat pe podea, ținând hârtia la piept.
Nu fusese un cadou ieftin.
Fusese cel mai personal cadou pe care l-aș fi putut primi vreodată.
Am rămas acolo mult timp.
Apoi, pentru prima dată după multă vreme, am făcut ceva ce nu mai avusesem puterea să fac.
Am zâmbit.
Am început să folosesc parfumul. În fiecare zi. Ca pe o punte între trecut și prezent.
Dar viața nu s-a oprit acolo.
Într-o zi, o vecină m-a invitat la o întâlnire de grup pentru oameni care trecuseră prin pierderi asemănătoare. Nu voiam să merg. Dar am făcut-o.
Acolo am cunoscut oameni care înțelegeau.
Și, printre ei, pe cineva care asculta fără să judece.
Nu a încercat să înlocuiască nimic. Nu a grăbit nimic. A fost doar acolo.
Cu timpul, am învățat să trăiesc din nou.
Nu am uitat niciodată.
Dar am înțeles că iubirea nu dispare. Se transformă.
Astăzi, parfumul acela nu mai este doar o amintire dureroasă.
Este dovada că am fost iubită.
Și că, uneori, cele mai simple lucruri ascund cele mai mari adevăruri.
Iar finalul nu a fost unul trist.
A fost un nou început.
