Miruna
Plouase toată dimineața. Pământul din cimitir era greu și lipicios, iar aerul mirosea a flori ude și lumânări stinse. Stăteam lângă sicriul alb al Anei și simțeam că ceva nu era în regulă. Toată lumea plângea, dar în mine nu exista doar durere. Exista și o teamă pe care nu o puteam explica.
Ana fusese pentru mine mai mult decât o noră. Fusese fata pe care nu o avusesem niciodată. Calmă, bună și mereu atentă cu cei din jur. Cu doar două zile înainte de naștere îmi arătase hainele pregătite pentru fetiță și râsese când i-am spus că deja cumpărasem prea multe jucării.
Povestea care a șocat
– Mamaie, o răsfeți înainte să se nască, îmi spusese zâmbind.
Apoi totul s-a rupt.
O naștere complicată. Medici care alergau pe holuri. Uși închise. Și Vlad, fiul meu, ieșind după aproape două ore cu ochii pierduți.
– Ana a murit…
Atât spusese.
Nu mă lăsaseră să o văd. Sicriul fusese închis imediat. Vlad insistase că doctorii nu recomandă deschiderea lui.
Atunci am simțit pentru prima dată că ceva mă apasă în piept.
Bătăile din sicriu au înghețat tot cimitirul
Groparii s-au apropiat încet și au început să coboare sicriul. Dar funiile s-au blocat brusc.
– Nu merge…
– Parcă s-a agățat…
– Doamne, ce greu e… a murmurat unul dintre bărbați.
O femeie din spatele meu și-a făcut cruce.
– Poate nu vrea să plece.
În acel moment m-am uitat la Vlad. Era alb ca varul. Își freca mâinile tremurând și evita să privească spre groapă.
– Atunci săpați aici și terminați odată! a izbucnit el nervos.
Tonul lui a făcut liniște instant.
M-am întors spre el.
– Cum adică să terminăm odată?
– Mamă, nu începe și tu acum…
Nu și-a terminat fraza.
Pentru că atunci s-a auzit.
O bătaie slabă.
Toc.
Toți au rămas nemișcați.
Apoi încă una.
Toc… toc…
Preotului i-a căzut mătănia din mână. O femeie a țipat scurt. Iar eu am simțit că îmi îngheață sângele.
– Deschideți sicriul! am strigat.
– Ai înnebunit? a spus Vlad și m-a apucat de braț.
L-am privit direct în ochi.
– Nu. Tu pari speriat.
A făcut un pas înapoi. Prea repede.
Groparii au ridicat capacul cu mâinile tremurânde.
Și atunci am văzut-o.
Ana era vie.
Avea ochii întredeschiși și respira greu, ca și cum fiecare gură de aer o durea. Buzele îi erau vineții, iar mâinile se mișcau slab.
– Dumnezeule… trăiește! a strigat cineva.
M-am aruncat spre sicriu și i-am prins mâna rece.
– Ana! Mă auzi?
Ochii ei s-au mișcat încet spre mine.
– Bebelușul… unde e copilul meu? a șoptit.
În spatele meu s-a făcut agitație. Oamenii vorbeau toți deodată. Cineva sunase deja la ambulanță.
Dar eu îl priveam pe Vlad.
Încerca să plece.
Adevărul despre Vlad a ieșit la suprafață
Ambulanța a venit în grabă și medicii au scos-o pe Ana din sicriu. Un paramedic a început imediat să îi verifice pulsul.
– Este foarte slabă, dar trăiește! Haideți, repede!
Am urcat cu ea în ambulanță. Ana tremura și încerca să vorbească.
– Nu-l lăsa… să ia copilul…
– Despre ce vorbești? Vlad a spus că bebelușul e la terapie intensivă.
Ana a închis ochii câteva secunde.
– A vrut… să scape de noi…
Am simțit că mi se taie respirația.
La spital, doctorii au confirmat că Ana intrase într-o stare extrem de rară, în care pulsul și respirația deveniseră aproape imposibil de detectat. Un medic tânăr ceruse investigații suplimentare, însă Vlad insistase să semneze rapid documentele.
Prea rapid.
Poliția a început imediat o anchetă.
În aceeași seară, Vlad a dispărut.
L-au găsit câteva ore mai târziu într-un motel de la marginea orașului. Avea bani cash, bagaje făcute și pașaportul pregătit.
Adevărul a ieșit la iveală treptat.
Fiul meu avea datorii uriașe. Pierduse bani la jocuri de noroc și făcuse împrumuturi despre care nimeni nu știa. Cu câteva luni înainte, încheiase și o asigurare mare de viață pe numele Anei.
Când polițiștii l-au întrebat de ce a grăbit înmormântarea, a tăcut.
Doar tăcea și privea în podea.
Într-o dimineață, la spital, Ana mi-a povestit ce își amintea.
– Îi auzeam… auzeam tot. Doctorii spuneau că nu sunt sigură moartă. Dar Vlad repeta mereu că nu mai are rost să aștepte.
A început să plângă încet.
– Nu puteam să mă mișc. Nu puteam să deschid ochii. Dar îi auzeam.
I-am luat mâna.
– S-a terminat. Ești în siguranță acum.
Atunci asistenta a intrat cu un pătuț mic.
Fetița.
Ana a izbucnit în lacrimi în clipa în care și-a văzut copilul. A întins mâinile tremurând și a luat-o la piept.
– Bună, iubirea mea… mama e aici…
Camera s-a umplut de liniște.
Viața lor a început din nou după ziua care trebuia să fie un sfârșit
Au trecut luni până când Ana și-a revenit complet. Încă tresărea când auzea zgomote puternice și evita să vorbească despre ziua înmormântării.
Dar fetița îi schimba chipul de fiecare dată când o privea.
O numise Sofia.
– Pentru că înseamnă înțelepciune și lumină, mi-a spus într-o seară.
Ne mutaserăm împreună într-un apartament mic, aproape de parc. În fiecare dimineață o auzeam pe Ana cântând încet prin casă în timp ce o legăna pe Sofia.
Într-o zi, în timp ce pregăteam masa, Ana s-a apropiat de mine.
– De ce ai insistat să deschidă sicriul?
Am rămas câteva secunde fără răspuns.
– Pentru că o mamă simte când ceva nu e în regulă.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
– Mi-ai salvat viața.
Am zâmbit trist.
– Nu eu. Tu ai luptat să te întorci la copilul tău.
Procesul lui Vlad s-a terminat câteva luni mai târziu. A primit pedeapsă cu închisoarea pentru fraudă și fals în declarații.
Nu l-am mai vizitat niciodată.
Într-o seară liniștită de vară, stăteam toate trei pe balcon. Sofia dormea în brațele Anei, iar orașul era scăldat în lumini galbene.
– Știi ceva? mi-a spus Ana încet.
– Ce?
– În ziua aceea am crezut că totul s-a terminat.
Am privit-o în tăcere.
Ea a zâmbit și și-a strâns fetița la piept.
– Dar, de fapt, atunci a început adevărata noastră viață.
