Loredana Ionescu
În dimineața nunții mele, mama mi-a spus ceva ciudat.
- Dacă un bărbat nu știe să-și desprindă mâna de mama lui, într-o zi o să uite și de mâna soției.
Atunci am râs.
Mi s-a părut doar una dintre replicile ei dramatice.
Mama fusese mereu directă. Uneori prea directă. Dar o iubeam pentru asta.
- Mamă, exagerezi. Vlad mă iubește.
Ea doar m-a privit lung în oglindă în timp ce îmi aranja voalul.
Când am ieșit din biserică după nuntă, soțul meu și-a luat mama în brațe în locul meu
- Sper să ai dreptate.
Nu voiam să stric ziua aceea cu discuții tensionate. Era ziua la care visasem ani întregi.
Biserica era superbă.
Plină de flori albe și lumânări mari care luminau pereții vechi. Invitații zâmbeau. Fotografii alergau peste tot. Muzica se auzea încet în fundal.
Iar eu eram convinsă că începea cea mai frumoasă parte a vieții mele.
Vlad părea emoționat când m-a văzut intrând.
Avea ochii umezi.
Mi-a strâns mâna tare în timpul slujbei.
Și pentru câteva ore chiar am crezut că toate micile semne de alarmă din relația noastră fuseseră doar în imaginația mea.
Pentru că existaseră semne.
Multe.
Doar că eu le ignorasem.
Mama lui, Mariana, era prezentă în absolut tot.
Îl suna de zece ori pe zi.
Îi spăla hainele chiar dacă aveam deja apartamentul nostru.
Îi făcea programările la doctor.
Îi controla mesele.
Și avea o părere despre fiecare lucru din viața noastră.
Inclusiv despre mine.
- Andreea e drăguță, dar prea independentă pentru o căsnicie, îi spusese ea unei rude chiar lângă mine.
Vlad râsese atunci.
- Așa e mama.
Mereu aceeași scuză.
„Așa e mama.”
Ce a făcut mama mea apoi a șocat întreaga sală
În ziua nunții însă am decis să ignor tot.
Până în momentul în care am ieșit din biserică.
Ușile mari s-au deschis.
Oamenii aplaudau.
Se aruncau petale de flori.
Fotografii strigau indicații.
Eu am întors instinctiv capul spre Vlad, așteptând să mă ia în brațe.
Dar înainte să apuc să spun ceva, el s-a desprins de lângă mine și s-a dus direct spre mama lui.
A ridicat-o în brațe râzând.
- Hai și tu să simți momentul!
Toată lumea a amuțit pentru o secundă.
Mariana râdea fericită, ținându-l strâns de gât.
- Puiul meu…
Eu rămăsesem singură în mijlocul treptelor bisericii.
Cu buchetul în mână.
Cu voalul bătut de vânt.
Și cu sute de ochi fixați pe mine.
Am încercat să zâmbesc.
Dar simțeam că mă arde fața.
Unchiul meu s-a uitat jenat în altă parte.
Prietenii mei șușoteau.
Fotograful părea complet pierdut.
Iar mama stătea puțin mai jos, privind scena fără să clipească.
Vlad m-a observat abia după câteva secunde.
- Iubito, nu te supăra. Și mama voia să simtă momentul.
Momentul.
Momentul nostru.
Am râs scurt, dar în stomac simțeam ceva rece și greu.
La restaurant, atmosfera părea ciudată.
Oamenii încercau să se comporte normal, dar incidentul rămăsese suspendat în aer ca un fum gros.
Iar Mariana devenea din ce în ce mai teatrală.
- Vlad a fost mereu băiatul mamei.
- Nimeni nu îl iubește ca mine.
- Eu l-am crescut singură.
Repeta asta tuturor.
La un moment dat chiar s-a așezat între noi la masa mirilor „pentru o poză”.
Poza a durat aproape douăzeci de minute.
Eu începeam să mă simt invizibilă la propria nuntă.
În timpul felului principal, mama mea s-a apropiat încet de mine.
- Ești bine?
Am dat din cap.
Dar ea mă cunoștea prea bine.
- Nu ești.
Am încercat să evit discuția.
- Mamă, te rog…
- Nu. Te-am văzut când ai ieșit din biserică.
Vocea ei devenise rece.
- A fost doar un moment ciudat.
Mama a zâmbit amar.
- Nu, Andreea. A fost un adevăr.
Cuvintele ei mi-au rămas în cap toată seara.
Apoi a venit dansul mirilor.
Momentul pe care îl așteptasem cel mai mult.
Luminile s-au stins ușor.
Muzica a început.
Invitații aplaudau.
Vlad m-a luat de mână și am intrat în mijlocul sălii.
Primele secunde au fost frumoase.
Doar noi doi.
Apoi s-a întâmplat.
Mariana a intrat peste noi în timpul dansului.
Direct în mijloc.
Râzând.
- Nu mă pot abține! E și băiatul meu!
Oamenii au început să murmure.
Eu am rămas blocată.
Iar Vlad…
Vlad a râs.
A continuat să danseze cu ea.
Atunci am văzut-o pe mama mea ridicându-se încet de la masă.
Avea expresia aceea calmă care apărea doar când era extrem de furioasă.
A mers direct spre DJ.
I-a șoptit ceva.
Iar muzica s-a oprit brusc.
Toată sala a întors capul.
Mama a luat microfonul.
- Bună seara tuturor.
Se făcuse liniște completă.
Mariana încă îl ținea pe Vlad de braț.
Mama a zâmbit elegant.
- Cred că există o mică confuzie aici.
Vlad părea incomod.
- Doamna Elena…
Dar mama a continuat calm:
- În mod normal, la o nuntă, mirele dansează cu mireasa. Nu cu mama lui.
Câteva persoane au început să râdă nervos.
Mariana s-a înroșit instant.
- Cum îndrăzniți?!
Mama și-a păstrat calmul.
- Îndrăznesc pentru că fiica mea stă singură la propria nuntă în timp ce soțul ei se comportă ca și cum tocmai s-a căsătorit cu altcineva.
Sala explodase deja în șoapte.
Eu simțeam că nu mai pot respira.
Vlad părea șocat.
- Mamă, oprește-te, am spus încet.
Dar ea nu se oprea.
A coborât de pe scenă și s-a apropiat direct de Vlad.
- Ascultă-mă bine. Dacă nu poți să-ți pui soția pe primul loc nici măcar în ziua nunții, atunci fata mea va plânge toată viața.
Mariana aproape tremura de furie.
- Ce femeie needucată!
Mama a întors capul spre ea.
Și atunci a spus propoziția care a lăsat întreaga sală fără aer.
- Nu, doamnă. Problema e că dumneavoastră n-ați înțeles niciodată că un fiu nu este un soț de rezervă.
S-a făcut liniște totală.
Una dintre mătușile lui Vlad și-a dus mâna la gură.
DJ-ul rămăsese nemișcat.
Chiar și ospătarii se opriseră.
Mariana părea că va exploda.
- Cum vă permiteți?!
Mama i-a întins calm microfonul lui Vlad.
- Acum alegi. Continui nunta ca soț… sau ca băiețelul mamei.
Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că toată lumea o aude.
Vlad privea când la mine, când la mama lui.
Și atunci am realizat ceva îngrozitor.
Nu știa ce să aleagă.
După câteva secunde lungi, Mariana a început să plângă teatral.
- După tot ce am făcut pentru tine…
Iar Vlad s-a dus instinctiv spre ea.
Exact atunci ceva din mine s-a rupt.
Nu cu furie.
Cu claritate.
Am scos încet verigheta.
Mama m-a privit fără să spună nimic.
Eu însă zâmbeam.
Un zâmbet trist.
L-am pus pe Vlad în palmă și i-am spus încet:
- Acum poate să simtă și ea momentul până la capăt.
Sala întreagă a rămas împietrită.
Iar eu am coborât de pe ring cu capul sus.
Mama m-a prins imediat de mână.
Și pentru prima dată în seara aceea, nu mă mai simțeam umilită.
Mă simțeam liberă.
