Ana Sasu
Mă numesc Raluca, am 39 de ani și locuiesc în Pitești, într-un apartament cu două camere rămas de la bunicii mei.
Când m-am căsătorit cu Adrian, credeam că vom construi o familie în care fiecare contribuie cu ce poate.
Numai că, după câteva luni, am început să observ ceva ciudat.
Adrian locuia în apartamentul meu, dar nu plătea nimic.
Eu achitam întreținerea, curentul, gazul și internetul. Tot eu cumpăram mâncarea și produsele pentru casă.
La supermarket, Adrian avea un talent incredibil să dispară exact când ajungeam la casă.
— Mă sună cineva de la serviciu. Plătește tu și îți dau banii acasă.
Banii nu veneau niciodată.
În schimb, în fiecare zi de salariu, Adrian îi transfera aproape toți banii mamei sale, Mariana.
Nu aveam nimic împotrivă să-și ajute mama. Problema era că ajunsesem eu să-l întrețin pe el.
Într-o vineri, după ce aflasem că primise și o primă consistentă, m-am așezat în fața televizorului.
— Adrian, trebuie să discutăm.
— Despre ce?
— Despre bani. Luna asta vreau să contribui și tu la cheltuielile casei.
S-a uitat la mine de parcă îi cerusem ceva absurd.
— Apartamentul este al tău.
— Dar tu locuiești aici.
— Și?
Atunci i-am spus clar:
— Nu-ți cer salariul. Îți cer să plătești partea ta din mâncare și facturi.
S-a ridicat brusc.
— Eu sunt bărbat, nu bancomat!
— Nici eu nu sunt bancomat, Adrian.
— Într-o familie nu stai să numeri fiecare leu!
Aproape că am râs.
— Interesant. Pentru că până acum numai eu am scos lei din buzunar.
S-a enervat și mai tare.
Mi-a spus că mama lui avea nevoie de bani și că eu, având apartamentul meu, „oricum o duceam bine”.
Nu i-am mai răspuns.
M-am dus în bucătărie.
Pe aragaz aveam o tocăniță de vită care mirosea în tot apartamentul.
Adrian a crezut că discuția se terminase.
După câteva minute a venit după mine.
— Pune-mi și mie o porție.
Am pus mâncare într-o singură farfurie.
M-am așezat la masă.
— Dar pentru mine?
— Nu mai este.
S-a uitat spre oală.
— Cum să nu fie? E o oală întreagă!
— Este. Dar ai spus că fiecare își administrează banii. Carnea, legumele, pâinea și gazul cu care am gătit au fost plătite de mine.
Adrian a rămas cu gura întredeschisă.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
A deschis frigiderul.
Acolo găsea de obicei mezeluri, brânzeturi, iaurturi și tot ce cumpăram pentru amândoi.
De data aceea, aproape totul era într-un sertar pe care lipisem un bilețel:
„Cumpărate de Raluca.”
— Ai înnebunit?
— Nu. Doar am încetat să mai fiu bancomatul familiei.
Apoi i-am arătat geanta de voiaj pe care o lăsasem lângă ușă.
— Ai două variante. Începând de luna viitoare împărțim cheltuielile. Sau te muți la mama ta.
— Mă dai afară pentru niște facturi?
— Nu. Îți cer să alegi dacă vrei să fii soțul meu sau un musafir permanent.
A plecat trântind ușa.
În noaptea aceea a dormit la mama lui.
A doua zi, soacra mea a venit la ușă
Pe la ora zece dimineața a sunat soneria.
Era Mariana.
M-am pregătit pentru scandal.
Numai că femeia a intrat, s-a așezat pe canapea și m-a întrebat:
— Este adevărat că Adrian nu plătește nimic aici?
Am rămas surprinsă.
— De luni întregi.
Mariana a închis ochii.
— Dumnezeule…
Atunci am aflat ceva ce nu știam.
Adrian îi spusese mamei sale că banii pe care îi trimitea erau „partea lui de economii” și că eu insistasem să-i țină ea pentru viitorul nostru.
— Raluca, eu nu am cheltuit banii, mi-a spus. Sunt într-un cont. Credeam că îi strâng pentru voi.
Am rămas fără cuvinte.
Adrian ne mințise pe amândouă.
În acea după-amiază, Mariana l-a chemat la ea.
Nu știu exact ce i-a spus, dar seara Adrian s-a întors acasă cu geanta în mână și cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem.
Rușine.
— Putem vorbi?
Am dat din cap.
A scos telefonul.
— Mama mi-a trimis înapoi banii.
Era o sumă considerabilă.
— Jumătate îi transfer acum în contul tău. Pentru lunile în care ai plătit singură totul.
— Nu vreau jumătate.
— Atunci cât?
— Vreau să înțelegi problema.
S-a așezat în fața mea.
— Am înțeles.
Mi-a spus că se obișnuise să considere apartamentul și mâncarea lucruri care „oricum existau”. Nu se gândise cine le plătea.
Mai rău, îi plăcuse să aibă tot salariul disponibil și să poată spune că el „pune bani deoparte”.
— M-am comportat ca un copil, a recunoscut.
— Ca un copil cu salariu.
Pentru prima dată după mult timp, a zâmbit.
Regula care ne-a salvat căsnicia
Nu l-am iertat imediat.
I-am spus că, dacă rămâne, lucrurile se schimbă.
Am deschis un cont comun destinat exclusiv cheltuielilor casei. În fiecare lună, amândoi transferam acolo o sumă stabilită.
Facturile se plăteau din acel cont.
Mâncarea la fel.
Ce rămânea din salariile noastre era treaba fiecăruia.
Adrian putea să-și ajute mama în continuare.
Eu puteam să-mi folosesc banii fără să-i cer voie.
Dar responsabilitățile comune deveniseră cu adevărat comune.
Au trecut doi ani de atunci.
Adrian nu s-a transformat peste noapte într-un om perfect.
Nici eu nu sunt.
Dar acum, când mergem la cumpărături și ajungem la casă, nu mai primește niciun „telefon urgent”.
Scoate cardul înaintea mea.
Iar Mariana încă râde când vine în vizită și își amintește povestea.
Într-o duminică, în timp ce mâncam împreună, l-a întrebat:
— Adrian, mai ești bărbat sau ai devenit bancomat?
El a început să râdă.
Apoi m-a privit și a spus:
— Nici una, nici alta. Am învățat să fiu soț.
Și, până la urmă, exact asta îmi dorisem de la început.
Sursa foto: Arhivă
