Ana Sasu
Mă numesc Irina și locuiesc în Sinaia. În seara aceea, după aproape trei ore petrecute în bucătărie, eram atât de obosită încât îmi doream doar să mă așez câteva minute.
Pregătisem friptură, cartofi la cuptor, salată, aperitive și un desert. Toate cumpărate din banii mei.
La masă se aflau părinții soțului meu, Mariana și Gheorghe, sora lui, Simona, împreună cu soțul ei, Florin, și câteva rude apropiate.
Cătălin, soțul meu, stătea în capul mesei și se comporta de parcă el ar fi plătit și pregătit totul.
La un moment dat, după ce i-a umplut tatălui său paharul, a spus:
— Cine nu aduce bani în casă, nu se așază la masă!
Apoi s-a uitat direct la mine.
Simona și-a ascuns un zâmbet, iar Mariana a continuat să mănânce fără să spună nimic.
Mi-am șters mâinile de șorț.
— E o regulă bună, Cătălin.
El a zâmbit mulțumit.
— În sfârșit suntem de acord.
— Atunci ridică-te.
În cameră s-a făcut liniște.
— Poftim?
— Ai spus că cine nu aduce bani în casă nu stă la masă. De patru luni nu ai adus niciun ban.
Cătălin s-a ridicat brusc.
— Nu începe, Irina!
— Nu încep nimic. Tu ai stabilit regula.
Am scos telefonul și am pus pe masă situația cheltuielilor din ultimele luni.
— Întreținerea am plătit-o eu. Curentul, eu. Gazele, eu. Mâncarea pe care o aveți acum în farfurii, tot eu.
Mariana a lăsat furculița jos.
— Cătălin, tu ne-ai spus că lucrezi…
— Lucrez! Adică… sunt între două proiecte.
— De patru luni? a întrebat tatăl lui.
Cătălin a început să se enerveze.
— Nu trebuie să dau explicații nimănui!
Atunci Gheorghe s-a ridicat.
Pentru o secundă am crezut că își va apăra fiul.
În schimb, s-a uitat sever la el.
— Ba tocmai că trebuie. Mai ales după ce ți-ai făcut soția de râs în fața noastră.
Cătălin a rămas fără replică.
— Tata…
— Femeia asta muncește, plătește casa și astăzi a stat ore întregi să ne gătească. Iar tu stai în capul mesei și vorbești de parcă ai fi întreținut-o?
Mariana s-a uitat spre mine.
— Irina, îmi pare rău. Noi nu știam adevărul.
Simona și-a coborât și ea privirea.
Eu nu voiam însă scuze de la rudele lui.
Voiam ca lucrurile să se schimbe.
— Cătălin, de mâine avem două variante. Îți cauți serios de lucru și contribui la cheltuieli sau ne separăm. Nu mai pot duce singură o căsnicie în care, pe lângă faptul că plătesc tot, trebuie să mai fiu și umilită.
În seara aceea, Cătălin a dormit în sufragerie.
A doua zi dimineață, spre surprinderea mea, tatăl lui a venit din nou.
Dar nu ca să mă convingă să-mi iert fiul.
Venise să vorbească cu el.
Au stat aproape două ore în bucătărie.
Nu știu tot ce i-a spus, dar am auzit o singură frază:
— O familie nu înseamnă să fii servit. Înseamnă să tragi lângă omul tău.
Trei zile mai târziu, Cătălin a acceptat una dintre ofertele de muncă pe care înainte le considera „sub nivelul lui”.
La primul salariu nu și-a cumpărat nimic.
A venit acasă, s-a așezat lângă mine și mi-a arătat transferul pentru jumătate din cheltuielile lunii.
— Știu că asta nu repară ce am făcut.
— Nu.
— Dar pot să încep de aici?
Am acceptat.
Nu pentru că uitasem.
Ci pentru că, pentru prima dată după multe luni, vedeam în fața mea un om care încerca să schimbe ceva.
Au trecut câteva luni.
Cătălin încă lucrează, gătește de două ori pe săptămână și contribuie la fiecare factură. Relația noastră nu a devenit perfectă peste noapte, dar a devenit din nou un parteneriat.
Iar când familia lui a venit din nou la noi, Cătălin a pus friptura pe masă chiar el.
Tatăl lui a zâmbit și l-a întrebat:
— Acum avem voie să ne așezăm?
Cătălin s-a uitat la mine, apoi a râs.
— Acum nu mai avem reguli din astea în casa noastră.
I-am răspuns zâmbind:
— Ba avem una: nimeni nu-l umilește pe omul care îi stă alături.
De data aceasta, toată lumea a fost de acord.
