Miruna
După zece ani în care nu mai știa nimic despre prima lui iubire, Vlad a găsit-o într-o seară în fața ușii apartamentului său din Iași. Femeia pe care o căutase ani întregi era grav bolnavă și mai avea foarte puțin timp de trăit. Dorința ei era una singură: să devină soția lui înainte să moară. Vlad a acceptat fără să stea pe gânduri, iar două zile mai târziu cei doi s-au căsătorit într-o ceremonie discretă. Fericirea a durat însă numai cinci zile. La înmormântarea femeii, o necunoscută îmbrăcată în negru i-a pus lui Vlad un plic în palmă și i-a șoptit: „Nu a avut curaj să-ți spună adevăratul motiv pentru care s-a întors. Acum nu mai are de ce să se teamă.”
Prima lui iubire dispăruse fără nicio explicație
Vlad avea 22 de ani când o cunoscuse pe Irina. Amândoi erau studenți în Iași și se întâlniseră într-o după-amiază de octombrie, într-o cafenea aflată în apropierea universității. El ocupase din greșeală masa la care ea își lăsase cărțile, iar conversația care începuse cu o simplă scuză se prelungise aproape trei ore.
În următorii trei ani deveniseră de nedespărțit.
Vlad era convins că Irina era femeia cu care urma să-și petreacă restul vieții.
Vorbeau despre căsătorie, despre casa pe care și-o doreau și chiar despre numele copiilor pe care sperau să-i aibă într-o zi.
Apoi, într-o seară, s-au certat.
Motivul fusese banal.
Vlad primise o ofertă de muncă în București și voia să accepte. Irina își dorea să rămână în Iași.
— Putem găsi o soluție, îi spusese el.
— Pentru tine soluția înseamnă întotdeauna să te urmez.
— Nu am spus asta.
— Nici nu trebuie.
Au dormit supărați.
Dimineața următoare, Irina plecase.
La început, Vlad a crezut că se dusese la o prietenă pentru câteva zile.
Apoi a descoperit că numărul ei nu mai funcționa.
Conturile de pe rețelele sociale dispăruseră.
Apartamentul fusese golit.
Nici prietenii comuni nu știau unde era.
Sau cel puțin așa spuneau.
Vlad a căutat-o mult timp.
A întrebat foști colegi.
A încercat să afle dacă se mutase în alt oraș.
A trimis mesaje rudelor ei.
Nimic.
Cu timpul, a fost obligat să accepte că Irina nu voia să fie găsită.
Au trecut zece ani.
Vlad avusese alte relații, dar niciuna nu rezistase.
De fiecare dată exista o comparație pe care nu voia să o facă.
Și, inevitabil, Irina câștiga.
Până într-o seară ploioasă de noiembrie, când cineva i-a sunat la ușă.
Când a deschis, Vlad a rămas fără cuvinte.
Irina era acolo.
Numai că abia o mai recunoștea.
Era foarte slabă.
Avea chipul palid și purta o căciulă trasă peste cap.
— Bună, Vlad.
El nu a reușit să răspundă.
— Pot să intru?
A făcut un pas în spate.
Irina s-a așezat în sufragerie și a privit în jur.
— Tot nu ți-ai schimbat biblioteca.
— Unde ai fost?
Femeia a coborât privirea.
— Este complicat.
— Zece ani, Irina. Ai dispărut zece ani.
— Știu.
— De ce ai venit acum?
Atunci femeia a ridicat privirea.
— Pentru că mor.
Ultima dorință a Irinei a fost să devină soția lui
Diagnosticul era necruțător. Irina suferea de o boală oncologică ajunsă într-un stadiu avansat, iar medicii îi explicaseră că timpul rămas era foarte scurt.
Vlad simțea că nu putea procesa ceea ce auzea.
— Cât?
Irina a zâmbit trist.
— Nu mai vorbim despre luni.
— Atunci despre ce vorbim?
— Zile. Poate săptămâni dacă am noroc.
Vlad și-a acoperit fața cu mâinile.
După zece ani în care își imaginase de nenumărate ori momentul în care avea să o revadă, realitatea era infinit mai crudă.
— De ce ai venit la mine?
Irina i-a luat mâna.
— Vreau să-ți cer ceva.
— Orice.
— Vreau să mă căsătoresc cu tine.
Vlad a privit-o uluit.
— Ce?
— Știu că sună nebunește.
— Ai dispărut zece ani și acum apari la ușa mea și îmi spui că vrei să fim soț și soție?
— Da.
— De ce?
Irina a zâmbit.
— Pentru că, indiferent ce s-a întâmplat, tu ai fost singurul bărbat pe care l-am iubit.
Vlad avea o mie de întrebări.
Dar timpul lor nu mai permitea răspunsuri pentru toate.
Două zile mai târziu s-au căsătorit civil.
Nu a existat petrecere.
Doar câțiva oameni apropiați, un buchet mic de flori și două verighete simple.
Irina purta o rochie albă până la genunchi.
Era atât de slăbită încât abia putea sta în picioare, însă când Vlad i-a pus verigheta pe deget, femeia a zâmbit.
— Am așteptat mult pentru asta, i-a șoptit.
— Tu ai fost cea care a plecat, i-a răspuns Vlad.
Irina a râs încet.
— Știu.
În următoarele cinci zile nu s-au despărțit aproape deloc.
Vlad a dormit lângă ea.
I-a pregătit mâncarea pe care putea să o tolereze.
Au ascultat melodiile pe care le ascultau în facultate.
Au răsfoit fotografii vechi.
Dar de fiecare dată când Vlad încerca să vorbească despre dispariția ei, Irina schimba subiectul.
În ultima seară, el a insistat.
— Spune-mi măcar un lucru.
— Ce?
— De ce ai plecat?
Irina l-a privit mult timp.
— Nu pot.
— După zece ani?
— Nu încă.
— De ce?
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Pentru că mi-e frică.
Vlad nu a înțeles.
În dimineața următoare, Irina nu s-a mai trezit.
Murise în somn, lângă omul pe care îl iubise încă din tinerețe.
Plicul primit la înmormântare a dezvăluit adevărul
La înmormântare, Vlad funcționa aproape mecanic.
Primea condoleanțe.
Dădea mâna cu oameni.
Mulțumea fără să audă cu adevărat ce îi spuneau.
Când sicriul Irinei a fost coborât, a observat o femeie îmbrăcată în negru, aflată la marginea grupului.
Nu o mai văzuse niciodată.
După terminarea slujbei, femeia s-a apropiat.
— Vlad?
— Da.
Nu s-a prezentat.
A scos doar un plic din geantă și i l-a pus în palmă.
— Irina nu a fost pregătită să vă spună de ce s-a întors cu adevărat.
Vlad a încremenit.
— Cine sunteți?
— Mă numesc Monica. Am fost cea mai apropiată prietenă a ei în ultimii ani.
— Atunci spuneți-mi.
Monica a clătinat din cap.
— Ea trebuie să vă spună.
A arătat spre plic.
Apoi s-a apropiat și i-a șoptit:
— Acum nu mai are de ce să se teamă.
Vlad a deschis scrisoarea abia seara.
Prima propoziție l-a făcut să se oprească.
„Vlad, în primul rând trebuie să știi că nu am plecat acum zece ani pentru că nu te mai iubeam.”
Scrisoarea continua.
La puțin timp după ce Vlad primise oferta de muncă în București, tatăl Irinei aflase despre relația lor.
Bărbatul nu îl acceptase niciodată pe Vlad.
Avea alte planuri pentru fiica lui și considera că un tânăr provenit dintr-o familie modestă nu îi putea oferi viitorul pe care și-l imagina pentru ea.
După ce Irina refuzase să încheie relația, tatăl ei îi dăduse un ultimatum.
Dacă rămânea cu Vlad, îi retrăgea orice sprijin financiar și, mai grav pentru ea în acel moment, refuza să mai plătească tratamentul medical al mamei sale, care suferea de o boală gravă.
Irina avea 25 de ani.
Mama ei depindea financiar aproape complet de soț.
În noaptea de după cearta cu Vlad, tatăl ei venise la apartament.
— Ori pleci mâine, ori mama ta se descurcă singură, îi spusese.
Irina cedase.
Plecase din Iași împreună cu familia.
Își schimbase numărul.
Fusese obligată să rupă legătura cu oamenii prin care Vlad ar fi putut ajunge la ea.
„Am crezut că va dura câteva luni”, scria Irina. „Apoi mama s-a agravat. După ce a murit, eram atât de rușinată încât nu am mai știut cum să mă întorc.”
Vlad a lăsat scrisoarea jos.
Dar mai rămăsese o pagină.
A continuat să citească.
Cu câteva luni înainte, Irina aflase că era bolnavă.
Atunci decisese că nu mai putea muri fără să repare măcar o parte din ceea ce făcuse.
Tatăl ei era încă în viață.
Și încă îi era frică de el.
Nu pentru ea.
Ci pentru Vlad.
„Am venit să mă căsătoresc cu tine pentru că aceasta era viața pe care trebuia să o avem. Nu voiam să mor ca femeia care te abandonase. Voiam să mor ca soția ta.”
Vlad plângea.
Ultimele rânduri erau scrise tremurat.
„Nu mi-am dorit banii tăi, mila ta sau iertarea ta. Am vrut doar cinci zile în care să trăiesc viața pe care mi-am imaginat-o cu tine timp de zece ani. Și le-am primit.”
La final, Irina îi mai lăsase ceva.
Adresa unui depozit.
A doua zi, Vlad a mers acolo.
Într-o cutie mare se aflau sute de scrisori.
Toate îi erau adresate lui.
Irina scrisese în fiecare an.
De ziua lui.
De Crăciun.
La aniversarea zilei în care se cunoscuseră.
Nu trimisese niciuna.
În prima scria:
„Astăzi au trecut șase luni de când am plecat. Încă mă trezesc dimineața și întind mâna spre partea ta de pat.”
În ultima, scrisă cu doar câteva săptămâni înainte să-i bată la ușă, se afla o singură întrebare:
„Dacă mai am doar câteva zile, oare am dreptul să mă întorc la omul pe care nu am încetat niciodată să-l iubesc?”
Vlad a petrecut următoarele săptămâni citind scrisorile.
Una câte una.
Nu putea recupera cei zece ani.
Nu putea schimba alegerile făcute de Irina.
Și nici nu putea spune că înțelegea pe deplin de ce nu găsise mai devreme puterea să se întoarcă.
Dar a înțeles un lucru.
Nu fusese uitat.
Într-o dimineață, Vlad a mers la cimitir cu ultima scrisoare.
S-a așezat lângă mormânt.
— M-ai întrebat dacă aveai dreptul să te întorci, a spus încet. Răspunsul era da, Irina. A fost întotdeauna da.
A rămas câteva minute în tăcere.
Apoi a zâmbit printre lacrimi.
— Cinci zile au fost mult prea puține. Dar mă bucur că le-am avut.
A pus lângă flori o copie a fotografiei lor de la cununia civilă.
Irina zâmbea în imagine.
Vlad o ținea de mână.
După zece ani de absență, avuseseră numai cinci zile ca soț și soție.
Pentru el, însă, acele cinci zile au schimbat sensul întregii povești.
Irina nu se întorsese doar pentru a-și îndeplini ultima dorință.
Se întorsese pentru a termina, în singurul mod pe care îl mai avea la dispoziție, povestea de dragoste pe care nu avusese niciodată curajul să o uite.
