Ana Sasu
Mă numesc Vlad și, până la întâlnirea cu Bianca, credeam că cele mai proaste prime întâlniri sunt cele în care nu ai despre ce să vorbești.
Știți genul acela de seară.
Tu întrebi ce filme îi plac.
Ea răspunde.
Ea te întreabă unde ai fost în vacanță.
Tu răspunzi.
După o oră, amândoi vă uitați discret la telefon și vă întrebați cât mai trebuie să stați până când puteți pleca fără să păreți nepoliticoși.
Ei bine, m-am înșelat.
Există întâlniri mult mai rele.
De exemplu, una în care femeia din fața ta își comandă unul dintre cele mai scumpe preparate dintr-un restaurant elegant din Pipera, după ce a fost de acord să împărțiți nota, iar la final îți spune foarte relaxată:
— Eu nu plătesc. Tu ești bărbatul.
Dar nici măcar aceea nu a fost partea cea mai memorabilă a serii.
Pentru că exact când mă pregăteam să-i răspund, cineva s-a oprit lângă masa noastră.
Iar Bianca a trecut în numai câteva secunde de la un zâmbet superior la o expresie pe care n-o voi uita prea curând.
O cunoscusem prin intermediul unor prieteni
Cu aproximativ două săptămâni înainte, un prieten îmi spusese că știe o fată cu care credea că m-aș înțelege.
— Este deșteaptă, sociabilă și foarte sigură pe ea.
— Ultima parte sună ori foarte bine, ori foarte rău.
— Vlad, vorbește cu ea și vezi.
Am făcut-o.
O chema Bianca, avea 29 de ani și lucra în marketing.
Am început să vorbim prin mesaje.
Conversațiile mergeau surprinzător de bine.
Avea umor.
Era directă.
Părea genul de om care știe exact ce vrea.
După câteva zile am întrebat-o:
— Bem o cafea săptămâna asta?
Mi-a răspuns:
— Numai cafea?
— Putem și mânca.
— Așa mai merge.
Am stabilit să ieșim la cină.
Ea a propus restaurantul.
Era un local elegant din Pipera despre care auzisem, dar unde nu mai fusesem.
Am verificat meniul înainte.
Prețurile erau destul de mari.
Nu mă deranja.
Dar pentru că era prima întâlnire, am preferat să clarific un lucru înainte.
— Apropo, i-am scris, eu la prima întâlnire prefer să împărțim nota. Sper că este în regulă.
Răspunsul a venit imediat:
— Normal. Mi se pare corect.
Perfect.
Sau cel puțin așa credeam.
La început, întâlnirea a mers foarte bine
Am ajuns primul.
Bianca a venit după aproximativ zece minute.
Purta o rochie neagră simplă și părea exact ca în fotografii.
— Vlad?
— Bianca?
— Sper că nu ai așteptat mult.
— Doar suficient cât să citesc meniul de trei ori și să aflu că sunt prea sărac pentru jumătate dintre preparate.
A râs.
— Atunci ai ales restaurantul greșit.
— Tu l-ai ales.
— Detalii.
Am râs amândoi.
În primele 30 de minute chiar mi-a plăcut de ea.
Am vorbit despre muncă.
Despre călătorii.
Despre București.
Despre cât de imposibil este uneori traficul din Pipera.
Totul părea normal.
Apoi a venit ospătarul.
— Sunteți pregătiți să comandați?
Eu încă mă uitam prin meniu.
Bianca l-a închis imediat.
— Da.
Ospătarul s-a întors spre ea.
— Pentru mine mușchiul de vită maturată, cu sos de trufe și foie gras.
Am ridicat puțin sprâncenele.
Era unul dintre cele mai scumpe preparate.
Aproape 700 de lei.
Dar nu era problema mea.
Stabiliserăm că împărțim nota.
Eu am comandat ceva mult mai simplu.
— Și de băut? a întrebat ospătarul.
Bianca a comandat și un pahar dintr-un vin destul de scump.
Am început să bănuiesc că seara avea să coste mai mult decât anticipasem, dar mi-am spus din nou:
„Fiecare plătește ce consumă.”
Așa stabiliserăm.
Un comentariu m-a făcut să ridic prima dată un semn de întrebare
Când a venit mâncarea, Bianca și-a fotografiat farfuria.
Apoi pe a mea.
Apoi restaurantul.
— Nu mănânci? am întrebat.
— Stai puțin.
A mai făcut o fotografie.
— Gata.
A gustat.
— Dumnezeule, este extraordinar.
— Mă bucur.
S-a uitat la farfuria mea.
— Tu chiar ai comandat asta?
— Da.
— Puteai să iei ceva mai interesant.
— Mie îmi place.
— Ești econom.
Am zâmbit.
— Prefer „responsabil financiar”.
A râs.
— Nu trebuie să fii atât de responsabil când ieși cu o femeie.
Atunci am avut primul moment în care ceva nu mi s-a părut în regulă.
— De ce?
— Pentru că este o întâlnire.
— Și?
— Nimic.
A schimbat subiectul.
N-am insistat.
Poate era doar o glumă.
Apoi a venit nota de plată
Seara se apropiase de final.
În ciuda acelui comentariu, conversația fusese decentă.
Nu eram sigur că va exista o a doua întâlnire, dar nici nu consideram că fusese un dezastru.
Până când ospătarul a pus nota pe masă.
Am luat-o.
Consumația Biancăi, împreună cu băutura, se apropia de 800 de lei.
Am scos cardul.
— Bun. Fiecare partea lui, cum am stabilit.
Bianca s-a lăsat pe spătarul scaunului.
Nu și-a scos portofelul.
Nici telefonul.
Nimic.
— Eu nu plătesc.
Am zâmbit, crezând că glumește.
— Bună asta.
Nu a râs.
— Vorbesc serios.
Am pus cardul pe masă.
— Cum adică?
A ridicat din umeri.
— Tu ești bărbatul.
— Și?
— Bărbatul plătește.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la ea.
— Bianca, am discutat despre asta înainte să venim.
— Știu.
— Și ai spus că este normal să împărțim nota.
— Da.
— Atunci?
A luat o gură de apă.
— Nu credeam că vorbești chiar serios.
Pentru câteva secunde n-am știut ce să răspund.
Nu banii m-au enervat
Aș fi putut plăti.
Asta nu era problema.
Dacă o invitasem eu și îi spuneam de la început că fac cinste, plăteam fără să mă gândesc de două ori.
Dar noi avuseserăm o înțelegere.
Clar exprimată.
Acceptată de amândoi.
— Deci ai fost de acord doar ca să venim aici?
Bianca a oftat.
— Vlad, faci prea mare caz.
— Nu fac.
— Sunt 800 de lei.
— Exact.
— Dacă 800 de lei sunt o problemă pentru tine, poate nu trebuia să accepți restaurantul.
Acolo chiar m-am enervat.
— Nu este vorba despre cât îmi permit.
— Atunci plătește.
— Este vorba despre faptul că mi-ai spus una și acum faci alta.
A zâmbit ușor.
— Bine ai venit în lumea întâlnirilor.
M-am uitat la ea.
— Asta faci de obicei?
— Ce?
— Alegi un restaurant scump, spui că îți plătești partea și apoi, când vine nota, refuzi?
— De obicei bărbații nici măcar nu întreabă.
— Eu am întrebat.
— Și tocmai de asta este puțin ciudat.
Am vrut să-i răspund.
N-am mai apucat.
„Bianca?”
Vocea a venit din spatele meu.
Bianca a încremenit.
Un bărbat de aproximativ 50 de ani se oprise lângă masa noastră.
Purta cămașă albă și sacou.
Nu părea client.
Bianca și-a schimbat instantaneu expresia.
— Domnule Marinescu?
Bărbatul s-a uitat la ea.
Apoi la mine.
Apoi la nota de plată de pe masă.
— Bună seara.
— Bună seara, a răspuns Bianca.
Dintr-odată, femeia care cu zece secunde înainte îmi explica foarte relaxată că bărbatul trebuie să plătească devenise extrem de serioasă.
Bărbatul s-a uitat spre mine.
— Sper că totul este în regulă.
— Da, am răspuns.
Bianca a intervenit imediat:
— Sigur că da.
El a privit-o din nou.
— Mă bucur să aud.
Apoi mi-a întins mâna.
— Sorin Marinescu.
M-am ridicat puțin.
— Vlad.
— Îmi pare bine.
Bianca părea că vrea să dispară sub masă.
Nu înțelegeam de ce.
Până când bărbatul a spus:
— Bianca lucrează în echipa mea.
Aha.
Șeful ei auzise suficient
Nu știam cât din conversație auzise.
Aveam să aflu imediat.
— Apropo, Bianca, a spus el, mâine dimineață avem ședința cu echipa financiară.
— Știu.
— Perfect. Pentru că tocmai discutam să introducem o nouă regulă privind deconturile.
A făcut o pauză.
— Fiecare își plătește propriile cheltuieli personale.
Am coborât privirea ca să nu râd.
Bianca s-a înroșit.
— Domnule Marinescu…
El a zâmbit.
— Ce este?
— Nimic.
— Perfect.
Apoi s-a întors spre mine.
— Seară frumoasă.
— Mulțumesc.
A făcut doi pași.
Apoi s-a oprit.
— Bianca?
— Da?
— Și nu uita să ceri bon separat dacă ai nevoie.
De data aceasta chiar a trebuit să-mi mușc buza.
A plecat.
Am rămas amândoi tăcuți.
Bianca se uita în farfurie.
— Șeful tău?
— Da.
— Pare simpatic.
M-a privit urât.
— Să nu începi.
— N-am spus nimic.
— Ai fața aia.
— Ce față?
— Fața unui om care se bucură.
— Puțin.
Dar karma nu terminase
Ospătarul a revenit.
— Cum doriți să achitați?
Am răspuns:
— Separat, vă rog.
Bianca s-a uitat spre mine.
— Serios?
— Foarte.
Ospătarul a dat din cap.
— Sigur.
A calculat partea mea.
Am plătit.
Apoi s-a întors spre Bianca.
— Pentru dumneavoastră sunt 786 de lei.
Bianca a oftat și și-a scos telefonul.
L-a apropiat de terminal.
Eroare.
A încercat din nou.
Eroare.
— Aveți alt card? a întrebat ospătarul.
— Da.
A scos un card din geantă.
L-a introdus.
Cod PIN.
Tranzacție respinsă.
M-am uitat spre tavan.
Nu voiam să râd.
Serios.
Nu voiam.
— Este ceva în neregulă cu terminalul, a spus Bianca.
Ospătarul a luat aparatul și a încercat o tranzacție mică pe alt terminal.
Același rezultat.
— Cred că este de la card.
Bianca devenise roșie.
A deschis aplicația băncii.
Apoi a încremenit.
— Nu se poate.
— Ce?
M-a privit.
— Mi-au blocat cardul.
— De ce?
— Am făcut o plată online mai devreme și probabil au considerat-o suspectă.
Am dat din cap.
— Se întâmplă.
M-am ridicat.
— Unde pleci?
— Acasă.
— Vlad!
— Ce?
Pentru prima dată în seara aceea, tonul ei nu mai era superior.
— Nu poți să mă lași așa.
— De ce?
— Nu pot plăti.
— Ai transfer bancar?
— Probabil.
— Atunci rezolvi.
— Poți să plătești tu și îți trimit eu?
Am privit-o.
Ironia situației era aproape perfectă.
— Bianca, acum 20 de minute mi-ai spus că bărbatul trebuie să plătească.
— Știu.
— Iar eu ți-am spus că vreau să respectăm înțelegerea.
A oftat.
— Bine. Am fost nesimțită.
Nu mă așteptam.
M-am oprit.
— Ce?
— Am fost nesimțită, bine?
— Destul de mult.
— Nu trebuie să te bucuri atât.
— Încerc să nu.
Și atunci am început amândoi să râdem.
Până la urmă, n-am lăsat-o în dificultate
Aici aș putea spune că am plecat și am lăsat-o să spele vase.
Ar suna mai spectaculos.
Dar n-am făcut asta.
Bianca a reușit să transfere banii într-un alt cont, însă plata nu putea fi făcută imediat cu acel card.
Așa că mi-a transferat suma înainte.
Am verificat.
Banii ajunseseră.
Apoi am plătit eu partea ei cu cardul meu.
— Mulțumesc, a spus.
— Cu plăcere.
— Și îmi pare rău.
— Pentru card?
— Pentru tot.
Am rămas surprins.
Părea sinceră.
— De ce ai făcut-o?
A tăcut câteva secunde.
— Pentru că toate prietenele mele îmi spun că dacă un bărbat nu plătește la prima întâlnire, nu este interesat.
— Și tu ce crezi?
— Cred că am ajuns să transform fiecare întâlnire într-un test.
A zâmbit jenată.
— Și aparent am picat chiar eu testul.
Am râs.
— Puțin.
Am ieșit din restaurant împreună
În fața localului, aerul era rece.
Bianca și-a pus haina.
— Presupun că nu mai există o a doua întâlnire.
Am băgat mâinile în buzunare.
— Sincer?
— Da.
— Probabil nu.
A dat din cap.
— Corect.
Apoi a început să râdă.
— Doamne, fix șeful meu trebuia să fie acolo.
— Asta a fost impresionant.
— Mâine o să mă întrebe dacă mi-am plătit prânzul.
— Cere bon separat.
M-a lovit ușor peste braț.
— Ești enervant.
— Dar responsabil financiar.
A râs din nou.
Ne-am despărțit fără scandal.
Fără insulte.
Fără promisiuni.
Pur și simplu două persoane care înțeleseseră că nu se potriveau.
A doua zi am primit un mesaj
Era de la Bianca.
„Șeful m-a întrebat dacă vreau să împărțim nota pentru cafeaua de la ședință.”
Am râs.
Apoi a venit încă unul.
„Merit.”
I-am răspuns:
„Puțin.”
Mi-a trimis un emoji care râdea.
Apoi:
„Apropo, am vorbit cu prietenele mele. Cred că am avut o mentalitate foarte proastă despre întâlniri.”
Am rămas câteva secunde cu telefonul în mână.
Nu mă așteptasem.
„Important e că ai observat.”
Mi-a răspuns:
„Data viitoare comand ciorbă.”
„Nu trebuie să exagerezi.”
„Bine. Mici.”
Am râs.
Povestea a avut, până la urmă, un final bun
Nu, eu și Bianca nu am devenit un cuplu.
Uneori un final bun nu înseamnă că doi oameni trebuie neapărat să rămână împreună.
Ne-am mai întâlnit însă întâmplător după câteva luni, la ziua prietenului care ne făcuse cunoștință.
Bianca a venit spre mine.
— Vlad!
— Bianca.
— Am o veste.
— Ai cardul funcțional?
A izbucnit în râs.
— Da.
— Atunci mă bucur pentru tine.
— Și am un iubit.
— Felicitări.
A arătat spre un bărbat aflat câțiva metri mai departe.
— El este.
Tipul a venit.
Am făcut cunoștință.
Păreau fericiți.
La un moment dat, Bianca a spus:
— Spune-i ce am făcut la prima noastră întâlnire.
— Nu.
— Te rog!
Iubitul ei părea curios.
— Ce ai făcut?
Bianca și-a acoperit fața.
— Mi-am comandat de aproape 800 de lei de mâncare după ce promisesem că îmi plătesc partea și apoi i-am spus că el trebuie să plătească pentru că este bărbat.
Tipul a rămas cu gura deschisă.
— Tu?!
— Da.
— Femeia care mi-a făcut scandal săptămâna trecută pentru că am vrut să-i plătesc cafeaua?
Am început să râd.
Bianca s-a înroșit.
— Oamenii evoluează!
— Aparent foarte mult, am spus.
Mi-a arătat degetul.
— Tu taci.
Dar râdea.
Înainte să plece, s-a apropiat de mine.
— Vlad?
— Da?
— Serios acum. Mulțumesc că atunci n-ai făcut scandal și nu m-ai umilit.
— Nu aveam de ce.
— Ba aveai.
A făcut o pauză.
— Și mulțumesc că nu ai plătit pur și simplu doar ca să scapi de situație. Aveam nevoie să-mi spună cineva „nu”.
Am dat din cap.
— Cu plăcere.
— Și să știi că acum împărțim cheltuielile.
Iubitul ei a strigat din spate:
— Nu toate!
Bianca s-a întors.
— Taci!
Am râs.
Apoi au plecat împreună.
M-am uitat după ei și mi-am dat seama că întâlnirea aceea dezastruoasă avusese probabil cel mai bun final posibil.
Eu învățasem că limitele pe care le stabilești înainte de o întâlnire nu trebuie abandonate doar pentru a evita un moment incomod.
Iar Bianca învățase că nu poți accepta o înțelegere și apoi să o schimbi când vine nota de plată.
Și, undeva prin Pipera, probabil că domnul Marinescu încă mai întreabă la ședințele de la birou:
— Bon separat, Bianca?
Iar dacă există într-adevăr karma, în seara aceea n-a venit cu tunete, fulgere sau vreo răzbunare spectaculoasă.
A venit sub forma șefului ei, a unui card blocat și a unei note de aproape 800 de lei.
Uneori, se pare, universul are un simț al umorului foarte bun.
