Georgescu Dragos
Lenuța mătura curtea într-o dimineață liniștită de primăvară, când a auzit câteva bătăi în poarta de lemn. S-a oprit și a rămas cu mătura în mână, încercând să își dea seama cine putea fi. Nu aștepta pe nimeni, iar în sat oamenii intrau de obicei strigând de la poartă, nu băteau atât de sfios.
Lenuța mătura curtea când un străin a bătut la poartă. Când a spus pentru cine venise, femeia a rămas fără cuvinte
A mai urmat o bătaie.
— Vin acum! a strigat femeia.
A lăsat mătura rezemată de gard și s-a îndreptat spre poartă.
Când a deschis, s-a trezit în fața unui bărbat pe care nu îl mai văzuse niciodată. Avea un costum care părea puțin prea strâmt pentru el, un papion așezat stângaci și un buchet de flori care își pierduse deja prospețimea după drum.
Bărbatul a zâmbit nesigur.
— Bună ziua. Aici locuiește Iulia?
Lenuța l-a măsurat din cap până în picioare.
— Da. Dar dumneata cine ești?
Străinul și-a potrivit buchetul în mâini.
— Marian. Am venit să o cunosc.
Femeia a clipit de câteva ori.
Numele îi spunea ceva.
Apoi și-a amintit.
De câteva săptămâni, Iulia, fiica ei, vorbea fără oprire despre un bărbat cunoscut pe internet. Îi arătase chiar și niște fotografii.
Numai că omul aflat acum în fața porții nu semăna aproape deloc cu cel din imagini.
Marian nu semăna deloc cu bărbatul din fotografii
În pozele pe care Iulia i le arătase mamei sale, Marian părea înalt, foarte bine îmbrăcat și sigur pe el.
Avea părul perfect aranjat, barba îngrijită și un zâmbet aproape de reclamă.
Bărbatul din curte era diferit.
Era mai scund decât păruse în fotografii, avea câteva kilograme în plus, barba ușor neglijată și părea atât de emoționat încât abia reușea să își găsească vorbele.
Lenuța nu și-a putut ascunde surprinderea.
— Marian?
— Da.
— Marian acela?
Bărbatul și-a plecat puțin capul.
— Probabil.
Femeia aproape că a râs, dar s-a abținut.
— Intră, dacă tot ai venit până aici.
L-a poftit în curte și a strigat-o pe Iulia.
— Fato! Ai musafir!
Din casă nu s-a auzit nimic câteva secunde.
Apoi ușa s-a deschis.
Iulia a apărut în prag, iar când l-a văzut pe Marian a încremenit.
Privirea ei a trecut de la costum la papion, apoi la chipul bărbatului.
— Tu ești Marian?
— Eu.
— Marian cu care vorbesc eu?
El a zâmbit.
— Tot eu.
Fata s-a uitat imediat spre mama ei.
— Mamă…
Lenuța și-a pus mâinile în șold.
— Ce „mamă”? Omul a venit până aici. Poftiți în casă și lămuriți-vă.
Iulia era vizibil dezamăgită.
Își imaginase întâlnirea de zeci de ori.
În mintea ei, Marian urma să coboare dintr-o mașină elegantă, îmbrăcat impecabil și arătând exact ca în fotografiile pe care i le trimisese.
Realitatea era cu totul alta.
Dar problema nu era doar Marian.
Iulia ascunsese și ea adevărul
După câteva minute petrecute într-o tăcere stânjenitoare, Marian a privit-o mai atent pe Iulia.
Nici ea nu arăta exact precum fata din fotografiile primite.
În pozele de pe internet, Iulia avea părul mult mai deschis, ochii foarte albaștri și chipul subțiat.
În realitate, avea părul șaten, ochii căprui și forme mai rotunde.
Marian a înțeles imediat.
— Nici tu nu prea semeni cu fotografiile.
Iulia s-a înroșit.
— Ba semăn.
— Puțin.
— Și tu?
Marian a ridicat din umeri.
— Și eu am exagerat puțin.
— Puțin?
Lenuța, care îi asculta din bucătărie, a izbucnit în râs.
— Măi copii, voi v-ați întâlnit sau ați organizat concurs de cine minte mai bine?
Iulia s-a întors supărată spre ea.
— Mamă, nu e amuzant.
— Ba este. Unul a venit după o fată care nu există și alta a așteptat un bărbat care nici el nu există.
Marian și-a plecat capul.
Nu părea ofensat.
Mai degrabă rușinat.
— Am folosit niște fotografii mai vechi. Și puțin editate.
— Puțin? a repetat Iulia.
— Bine. Mai mult.
Lenuța i-a privit pe amândoi și și-a dat seama că situația era atât de absurdă încât orice ceartă devenea inutilă.
Le-a făcut semn să intre.
— Hai la masă. După aia vă certați cât vreți.
Lenuța a decis să nu îl lase să plece
Femeia a pus repede pe masă ce avea prin frigider.
Pâine de casă, brânză, roșii, niște mezeluri și un borcan de vișinată făcută de ea.
Iulia s-a așezat încruntată.
Marian stătea drept pe scaun și ținea mâinile pe genunchi de parcă venise la un interviu pentru angajare.
— Bea ceva, i-a spus Lenuța.
— Nu prea beau.
— Nici nu te-am întrebat dacă bei mult. Am zis să bei un păhărel să nu mai stai ca la tribunal.
I-a turnat puțină vișinată.
Apoi s-a așezat în fața lor.
— Ia spune, Marian, ce faci în viață?
Bărbatul a ezitat.
Iulia îl privea atent.
Din discuțiile lor online, ea înțelesese că Marian avea o slujbă foarte bună și ducea o viață destul de confortabilă.
— Lucrez la un depozit de materiale de construcții.
Iulia a ridicat sprâncenele.
— Depozit?
— Da.
— Dar mi-ai spus că lucrezi „în management”.
Marian a oftat.
— Coordonez uneori oamenii din tură.
Lenuța și-a ascuns zâmbetul.
— Deci manager de depozit.
— Cam așa.
Iulia era din ce în ce mai iritată.
— Și mașina din poze?
— Nu e a mea.
— A cui este?
— A unui coleg.
— Apartamentul?
Marian a făcut o pauză.
— Am garsonieră.
— Dar mi-ai arătat un apartament mare.
— Era al unui prieten.
Iulia s-a ridicat de la masă.
— Deci aproape tot ce mi-ai spus a fost inventat.
Marian și-a ridicat privirea.
— Nu chiar tot.
— Ce a fost adevărat?
— Numele.
Lenuța a început iar să râdă.
Iulia i-a aruncat o privire tăioasă.
— Mamă!
— Ce să fac? Dacă nu râdem, plângem.
Atunci Marian i-a pus și el întrebările
După câteva clipe, Marian și-a făcut curaj.
— Pot să întreb și eu ceva?
Iulia și-a încrucișat brațele.
— Întreabă.
— Tu mi-ai spus că lucrezi într-un cabinet medical.
Fata a tăcut.
Lenuța s-a uitat spre ea.
— Hai, spune-i.
— Lucrez la magazin.
Marian a clipit.
— Magazin?
— Da. Casieră.
— Și cabinetul?
— Vreau să fac școala de asistente.
Marian a început să zâmbească.
— Deci nici tu n-ai spus chiar tot adevărul.
— Eu măcar vreau să ajung acolo.
— Și eu vreau să câștig mai bine.
Pentru prima dată, cei doi s-au privit fără furie.
Situația începea să pară mai puțin dramatică.
Amândoi făcuseră același lucru.
Încercaseră să pară mai interesanți, mai frumoși și mai realizați decât erau.
Nu pentru că ar fi vrut neapărat să îl înșele pe celălalt.
Ci pentru că se temeau că adevărul nu va fi suficient.
Lenuța a înțeles prima.
— Voi doi sunteți la fel de proști.
— Mamă!
— Păi sunteți. Dacă vă arătați de la început așa cum sunteți, nu mai ajungea nimeni aici cu papion și flori ofilite.
Marian a privit buchetul.
— Nu erau ofilite când am plecat.
— Acum sunt.
Iulia a început să râdă fără să vrea.
Și Marian a râs.
Tensiunea din cameră s-a mai risipit.
Cei doi au început pentru prima dată să vorbească sincer
După primul pahar de vișinată, discuția s-a schimbat.
Nu pentru că alcoolul ar fi rezolvat ceva, ci pentru că nu mai aveau nimic de ascuns.
Marian a povestit că avea un salariu de aproximativ 4.000 de lei și că își cumpărase o garsonieră prin credit.
Mai avea mulți ani de rate.
Nu conducea o mașină scumpă.
Nu mergea în vacanțe luxoase.
Nu avea funcția impresionantă pe care o lăsase să se înțeleagă pe internet.
Era pur și simplu un bărbat care muncea și încerca să se descurce.
Iulia l-a ascultat altfel.
— De ce nu mi-ai spus asta de la început?
Marian a ridicat din umeri.
— Pentru că mi-a fost teamă că n-ai mai vorbi cu mine.
— Și de unde ai tras concluzia asta?
— Din pozele tale.
Iulia s-a uitat în jos.
A înțeles imediat.
Pozele ei sugerau și ele o viață diferită.
Folosise filtre, își modificase trăsăturile și avea grijă să fotografieze doar locurile care păreau interesante.
— Și mie mi-a fost teamă, a recunoscut ea.
Lenuța i-a privit în tăcere.
Pentru prima dată, nu mai păreau doi oameni care se confruntau.
Păreau doi oameni care începeau să se cunoască.
Cu adevărat.
„Și dacă n-aș vrea blondă?”
La un moment dat, Lenuța a început să glumească despre fotografiile Iuliei.
— Tu, Marian, ai venit după blondă cu ochi albaștri și ai găsit fata mea.
Iulia a oftat.
— Mamă, termină.
Marian a zâmbit stânjenit.
Apoi a spus:
— Și dacă n-aș vrea blondă?
Lenuța s-a oprit.
Iulia l-a privit surprinsă.
— Atunci ce-ai vrea? a întrebat femeia.
Marian a răspuns simplu:
— Pe cineva adevărat.
În cameră s-a făcut liniște.
Iulia nu mai știa unde să privească.
— Știi că eu nu sunt model, i-a spus.
— Am observat.
— Foarte amuzant.
— Nici eu nu sunt.
Iulia a zâmbit.
Pentru prima dată de când venise Marian, nu mai simțea nevoia să se compare cu fata din pozele ei.
Era pur și simplu ea.
Și omul din fața ei era, în sfârșit, el.
Seara a schimbat complet atmosfera
Marian nu a mai plecat în acea după-amiază.
Ultimul autobuz spre oraș era deja prea greu de prins, iar Lenuța i-a spus că poate dormi în camera de oaspeți.
Au rămas mult timp la masă.
Au vorbit despre serviciu, familie și planurile lor.
Iulia i-a spus că strângea bani pentru școala de asistente.
Nu voia să lucreze toată viața la magazin.
Marian i-a povestit că visa să termine creditul mai repede și să își schimbe locul de muncă.
Au vorbit și despre singurătate.
Despre zilele în care deschizi internetul și ai impresia că toată lumea trăiește mai bine decât tine.
Oameni în vacanțe.
Case perfecte.
Mașini scumpe.
Cupluri care par permanent fericite.
Numai că realitatea era rareori atât de spectaculoasă.
La un moment dat, curentul s-a întrerupt în sat.
Casa a rămas în întuneric.
Marian și-a aprins lanterna telefonului și a pus-o pe masă.
Lumina le-a luminat fețele fără filtre și fără fotografii atent alese.
Iulia a început să râdă.
— Sincer, mă bucur că nu ești cel din poze.
Marian a privit-o.
— Și eu mă bucur că nu ești blondă.
Au izbucnit amândoi în râs.
Lenuța s-a ridicat de la masă.
— Măcar acum știți cu cine vorbiți.
A doua zi, nimic nu mai era ca la început
Dimineața, Lenuța s-a trezit devreme.
A făcut ouă și a pus brânză și pâine pe masă.
Când a intrat în bucătărie, i-a găsit deja pe Marian și Iulia vorbind.
Nu mai exista stânjeneala din ziua precedentă.
Marian nu mai stătea rigid.
Iulia nu mai părea supărată.
— Autobuzul e la șapte fără zece, le-a spus Lenuța.
Marian s-a ridicat.
— Mulțumesc pentru găzduire.
— Cu plăcere. Dar data viitoare să nu mai vii cu poze mincinoase.
Bărbatul a zâmbit.
— Nu mai vin.
Apoi s-a uitat spre Iulia.
— Dacă mai există o dată viitoare.
Iulia și-a mușcat buza ca să își ascundă zâmbetul.
— Poate.
— Atunci vin fără costum.
— Iar eu fără filtre.
Câteva minute mai târziu, Iulia l-a condus până la stație.
Lenuța i-a urmărit de la poartă.
Când fata s-a întors după plecarea autobuzului, nu mai părea dezamăgită.
— Mamă…
— Ce?
— Cred că uneori trebuie să te faci puțin de râs ca să afli ce e adevărat.
Lenuța a dat din cap.
— Data viitoare încearcă adevărul de la început. E mai ieftin.
Marian s-a întors după două luni
În următoarele săptămâni, cei doi au continuat să vorbească.
De această dată, conversațiile erau diferite.
Nu mai încercau să se impresioneze.
Marian îi spunea când avea o zi proastă la serviciu.
Iulia îi povestea despre clienții dificili de la magazin.
Nu mai trimiteau fotografii editate.
Nu mai inventau vacanțe sau planuri spectaculoase.
Într-o după-amiază, după aproape două luni, cineva a bătut din nou la poarta Lenuței.
Femeia era în grădină.
Când a deschis, l-a găsit pe Marian.
De data aceasta nu mai avea costum.
Purta blugi, o cămașă simplă și ținea în mână un buchet de flori cumpărate din piață.
— Iar tu?
— Eu.
— Măcar acum semeni cu pozele?
— N-am mai pus poze.
Lenuța a râs și i-a deschis poarta.
Iulia a ieșit din casă.
Zâmbetul ei spunea tot.
Marian a continuat să vină.
La început o dată la câteva săptămâni.
Apoi mai des.
Iulia mergea și ea în oraș.
Nu s-au grăbit.
Nu au făcut promisiuni mari.
Nu au început să vorbească despre nuntă după câteva întâlniri.
Au început cu lucruri mici.
Drumuri cu autobuzul.
Cafele băute în oraș.
Mese în bucătăria Lenuței.
Planuri despre școala Iuliei.
Discuții despre ratele lui Marian.
De această dată, totul era real.
Poate mai puțin spectaculos decât ceea ce prezentaseră pe internet.
Dar mult mai adevărat.
Lenuța îi privea uneori la masă și își amintea prima zi.
Bărbatul cu papion.
Buchetul aproape ofilit.
Fiica ei șocată în prag.
Două persoane care se simțiseră păcălite, deși fiecare făcuse același lucru.
Și de fiecare dată femeia zâmbea.
Pentru că întâlnirea care începuse atât de prost le oferise amândurora ceva ce nu reușiseră să găsească prin fotografii perfecte: șansa de a fi acceptați exact așa cum erau.
Iar de atunci, când Iulia îi spunea că vrea să își facă o fotografie „mai frumoasă” pentru internet, Lenuța avea mereu aceeași replică:
— Las-o cum e. Cine trebuie să te placă, să știe de la început ce găsește la poartă.
