Grigore Madalina
Întotdeauna am fost mândră de băiatul meu. La 17 ani, Andrei devenise un adolescent atent, empatic și mult mai matur decât mulți dintre cei de vârsta lui. Însă într-o după-amiază am primit un telefon care m-a făcut să mă urc imediat în mașină. La celălalt capăt era mama iubitei sale, iar vocea ei tremura. „Trebuie să vii la spital și să vezi ce a făcut fiul tău.”
Până în acel moment, crezusem că știu exact ce făcuse Andrei.
Cu o seară înainte intrase în sufragerie complet ras în cap.
Când l-am văzut, am scăpat aproape tot ce aveam în mâini.
— Andrei! Ce ai făcut?
Și-a trecut palma peste scalp și a zâmbit timid.
— Știam că o să reacționezi așa.
— Cum să nu reacționez? Unde este părul tău?
Atunci expresia lui s-a schimbat.
— Maria începe să-l piardă pe al ei.
Nu am mai spus nimic.
Maria era iubita lui. Se cunoșteau de ani întregi, iar de aproape un an formau un cuplu.
Mama ei, Diana, era una dintre cele mai bune prietene ale mele. Când copiii noștri începuseră să se privească altfel, noi două observaserăm imediat.
Ni se păruse minunat.
Apoi, cu patru luni înainte, viața tuturor se schimbase.
Maria fusese diagnosticată cu cancer.
Dintr-odată, planurile pentru facultate, ieșirile cu prietenii și discuțiile despre vacanțe fuseseră înlocuite de analize, tratamente și zile petrecute în spital.
Andrei fusese devastat.
Dar nu plecase.
Andrei mergea aproape zilnic la spital
În fiecare zi în care putea, după școală, Andrei mergea la Maria.
Îi ducea gustările preferate, o ajuta cu temele și stătea lângă ea în zilele grele. Uneori urmăreau filme. Alteori nu vorbeau deloc.
Pentru el era suficient să fie acolo.
Într-o dimineață îl văzusem căutând prin dulapurile bucătăriei.
— Ce cauți?
— Batoanele cu ciocolată.
— Iar?
— Mariei îi plac. Mâncarea din spital nu prea îi place.
Își umpluse rucsacul și plecase.
Îl priveam uneori și mă întrebam când crescuse atât.
În ultimele săptămâni observasem însă ceva și la Diana.
Prietena mea răspundea tot mai rar la mesaje. Conversațiile noastre lungi deveniseră răspunsuri de două cuvinte.
Am pus totul pe seama oboselii.
Fiica ei trecea printr-un tratament greu. Era firesc ca Diana să nu mai aibă energie pentru nimic.
Nu știam că în sufletul ei se strânsese altceva.
Maria începuse să-și piardă părul.
Pentru o adolescentă, schimbarea fusese greu de acceptat.
În fața tuturor încerca să glumească. În realitate, suferea.
Într-o zi, Andrei o surprinsese plângând.
— Credea că plecasem să cumpăr cafea, mi-a povestit el. Când m-am întors, era în baie și plângea.
Așa luase decizia.
Se rasese complet în cap.
— Vreau să știe că nu părul o face frumoasă, mi-a spus. Și nu vreau să creadă că trece singură prin asta.
M-am apropiat și l-am îmbrățișat.
— Ești un copil bun.
— Mamă…
— Bine. Nu mai spun nimic.
Am crezut că povestea se terminase acolo.
M-am înșelat.
Telefonul care m-a făcut să fug spre spital
A doua zi eram acasă când telefonul a început să sune.
Pe ecran apărea numele Dianei.
Am răspuns zâmbind.
— Ai văzut noua tunsoare a lui Andrei?
La celălalt capăt s-a lăsat liniștea.
— Elena…
Vocea ei era ciudată.
— Ce s-a întâmplat?
— Trebuie să vii la spital.
Zâmbetul mi-a dispărut.
— Maria este bine?
— Da.
— Atunci ce s-a întâmplat?
A respirat greu.
— Trebuie să vezi ce a făcut fiul tău.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Diana, spune-mi acum.
— Nu pot. Vino aici.
A închis.
Pentru câteva secunde am rămas nemișcată.
Mintea mea inventase deja cele mai îngrozitoare scenarii.
Mi-am luat cheile și am plecat.
Nu-mi amintesc aproape nimic din drumul până la spital. Știu doar că strângeam volanul atât de tare, încât mă dureau degetele.
Diana mă aștepta pe hol.
Nu m-a îmbrățișat.
— Vino cu mine.
— Unde este Andrei?
— La Maria.
— Ce a făcut?
Diana și-a încrucișat brațele.
— A depășit o limită.
M-am oprit.
— Despre ce vorbești?
— Acum vorbește tot etajul despre fiica mea.
Am simțit că mă enervez.
— Diana, m-ai chemat aici de parcă Andrei ar fi făcut ceva îngrozitor.
— Nu înțelegi.
— Atunci explică-mi.
M-a privit și, pentru prima dată, am observat cât de obosită era.
Ochii îi erau roșii.
— Sunt geloasă pe fiul tău.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Ce?
Mărturisirea neașteptată a mamei fetei
Diana și-a coborât privirea.
— De săptămâni întregi îl văd intrând în salon. Maria îl vede și începe să zâmbească.
Nu am întrerupt-o.
— El îi aduce ceva de mâncare și ea mănâncă. Îi spune o prostie și ea râde. Îi cere să bea apă și îl ascultă.
Vocea i s-a rupt.
— Eu sunt mama ei și uneori nu reușesc nici măcar să o fac să se întoarcă spre mine.
— Diana…
— Știu că nu este vina lui.
Lacrimile au început să-i curgă.
— Dar mă doare. Îmi văd copilul suferind și nu pot face nimic. Apoi vine băiatul tău și, pentru câteva ore, o face din nou să pară fata mea de dinainte.
Am înțeles atunci.
Nu era furioasă pe Andrei.
Era neputincioasă.
— Nu sunteți adversari, i-am spus. Maria are nevoie de amândoi.
Diana a dat din cap.
— Știu. Dar astăzi a făcut ceva și mai mare.
— Ce?
— Vino.
Am pornit după ea.
Când ne-am apropiat de salon, am auzit ceva ce nu mai auzisem de mult.
Râsete.
Maria râdea.
Nu un zâmbet politicos.
Nu o încercare de a-i liniști pe ceilalți.
Râdea cu poftă.
Diana s-a oprit în fața ușii.
— Ascult-o.
Am privit-o.
— Atunci de ce ești supărată?
— Pentru că mi-a trebuit prea mult să înțeleg.
A deschis ușa.
Când am intrat în salon, am rămas fără cuvinte
Andrei stătea lângă patul Mariei.
Amândoi erau rași în cap.
Maria își ținea mâna la gură și râdea.
Dar nu asta m-a făcut să încremenesc.
În spatele lui Andrei se aflau mai mulți adolescenți.
Erau colegii lui din echipa de fotbal.
Toți aveau capetele proaspăt rase.
Unul după altul intraseră în salon pentru a-i arăta Mariei că nu era singură.
Chiar și antrenorul lor acceptase să participe.
Maria îi privea și nu știa dacă să râdă sau să plângă.
— Tu ai organizat asta? l-am întrebat pe Andrei.
A ridicat din umeri.
— I-am întrebat dacă vor.
— Și?
— Au spus da.
— Toți?
— Aproape.
Unul dintre băieți a râs.
— El trebuia doar să fie primul.
Maria și-a șters lacrimile.
— Sunteți nebuni.
— Posibil, i-a răspuns Andrei.
Camera s-a umplut din nou de râsete.
M-am întors spre Diana.
Plângea.
— Asta voiam să vezi, mi-a spus.
Am luat-o în brațe.
— De ce nu mi-ai spus la telefon?
— Pentru că nici eu nu știam ce simt.
S-a uitat spre fiica ei.
— Prima mea reacție a fost să mă enervez. Am crezut că transformă boala Mariei într-un spectacol.
A tăcut câteva secunde.
— Apoi am văzut-o râzând.
În salon, Maria încerca să-i convingă pe băieți să facă o fotografie împreună.
Pentru câteva minute nu mai exista tratamentul.
Nu mai exista frica.
Nu mai exista cancerul.
Erau doar niște adolescenți care râdeau.
Șase săptămâni mai târziu a venit vestea pe care o așteptau
După acea zi, relația dintre mine și Diana s-a schimbat.
Nu pentru că ne-am îndepărtat.
Dimpotrivă.
Am început să vorbim din nou.
Diana a recunoscut că trecuse prin săptămâni în care furia și neputința îi schimbaseră comportamentul.
Eu am înțeles că uneori părinții copiilor bolnavi nu au nevoie de explicații. Au nevoie de cineva care să rămână lângă ei.
Andrei a continuat să meargă la spital.
La fel și colegii lui.
Unii veneau cu jocuri. Alții cu mâncare. Câteodată stăteau numai câteva minute.
Șase săptămâni mai târziu au venit rezultatele unor noi investigații.
Tratamentul dădea rezultate.
Nu însemna că totul se terminase.
Maria mai avea un drum lung înainte.
Dar, pentru prima dată după luni întregi, familia ei primise vestea pe care o aștepta.
În seara aceea, eu și Diana am stat împreună și am băut ceai.
Andrei avea deja un strat subțire de păr.
Și Maria începea să-l aibă din nou.
— Ai crescut un băiat bun, mi-a spus Diana.
M-am uitat prin geam spre el.
Mult timp crezusem același lucru.
În ziua aceea însă înțelesesem ceva diferit.
Nu mai aveam în față doar copilul bun pe care încercasem să-l cresc.
Fără să-mi dau seama, fiul meu devenise un tânăr capabil să vadă suferința altcuiva și să facă ceva pentru a o face puțin mai ușor de suportat.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
