Grigore Madalina
Rică a ajuns în fața unei clădiri elegante, cu o ușă mare de sticlă. Prin geam se vedea o sală luminată puternic, plină de oameni îmbrăcați elegant.
Nu era restaurant.
Nu era club.
Era o galerie de artă.
Înăuntru se aflau bărbați în costume, femei în rochii lungi, pahare de vin și un panou mare montat chiar la intrare.
Rică s-a apropiat încet. Curiozitatea îl împingea să afle ce se întâmplă.
Pe panoul de la intrare era scris cu litere mari:
„Expoziție personală – Maria Popescu”
Rică a clipit de câteva ori. A citit din nou numele.
Maria Popescu.
Era numele soției lui.
— Nu… nu se poate… a murmurat el încet.
A împins ușa de sticlă și a intrat.
Sala era plină de tablouri expuse pe pereți. Peisaje, portrete, scene de viață, toate atent iluminate. Oamenii se plimbau printre ele, discutau și admirau lucrările.
În mijlocul încăperii, mai mulți invitați stăteau adunați în jurul unei femei îmbrăcate într-o rochie roșie elegantă.
Era Maria.
Soția lui.
Zâmbea și vorbea cu oamenii din jur.
Un bărbat în costum îi strângea mâna.
— Doamnă Maria, lucrările dumneavoastră sunt extraordinare. Galeria noastră din Cluj vrea să organizeze o expoziție și acolo.
O femeie din apropiere a intervenit imediat:
— Tabloul acesta s-a vândut deja cu 28.000 de lei.
Altă persoană a completat:
— Iar acesta cu 35.000 de lei.
Rică simțea cum îi fuge pământul de sub picioare.
Maria…
Femeia pe care o știa de douăzeci de ani.
Maria cea liniștită.
Maria care gătea acasă.
Maria care avea grijă de părinții lui.
Era artista serii.
Lângă ea vorbea un critic de artă care analiza lucrările expuse.
— Este incredibil cum o femeie poate transforma suferința în frumusețe. Tablourile Mariei spun povestea unei vieți trăite în tăcere.
Rică a simțit un nod în gât.
Pe unul dintre pereți era expus un tablou mare. Imaginea arăta o femeie stând singură într-o casă. În spatele ei se vedeau două umbre: un bărbat și o altă femeie.
Titlul tabloului era:
„Tăcerea”
Sub el era o etichetă mică.
Vândut – 42.000 lei.
Rică și-a privit mâinile care începeau să tremure.
În acel moment Maria s-a întors.
L-a văzut.
Nu s-a speriat. Nu a părut surprinsă.
L-a privit calm și a venit încet spre el.
— Bună seara, Rică.
Vocea ei era liniștită.
El abia a reușit să rostească câteva cuvinte.
— Tu… tu ai făcut toate astea?
Maria a zâmbit ușor.
— În fiecare seară când plecam de acasă, veneam aici. Pictam.
Rică a rămas fără cuvinte.
— De cât timp…?
— De ani de zile.
El a simțit cum îi tremură respirația.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
Maria a ridicat ușor din umeri.
— Pentru că niciodată nu ai întrebat.
Cuvintele ei au căzut greu.
În jurul lor oamenii continuau să admire tablourile și să discute despre lucrări.
Un organizator s-a apropiat de Maria cu un zâmbet larg.
— Doamnă Maria, mai avem două tablouri rezervate. Valoarea totală a vânzărilor în seara asta a trecut de 320.000 de lei.
Rică a simțit cum i se strânge pieptul.
În toți acei ani el crezuse că Maria nu are nicio ambiție, că viața ei se rezumă doar la casă și familie.
Maria l-a privit câteva secunde.
În ochii ei nu era furie.
Doar liniște.
— Rică, eu nu am ieșit în fiecare seară ca să întâlnesc pe altcineva.
A făcut o pauză scurtă.
— Am ieșit ca să mă regăsesc pe mine.
El nu a mai spus nimic.
Nu mai avea ce.
Maria s-a întors către invitații care o așteptau.
— Vă rog să mă scuzați.
A plecat spre grupul de oameni care continuau să admire tablourile.
Rică a rămas singur lângă ușa de sticlă.
În liniștea acelei galerii, a înțeles pentru prima dată ceva dureros.
Nu pierduse doar respectul soției lui.
Pierduse o femeie extraordinară.
Fără să-și dea seama când.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
