Laciu Andreea
Mara nu fusese niciodată genul de fată care să recunoască că e geloasă. Își spusese mereu că iubirea înseamnă încredere, că dacă începi să verifici telefoane și să cauți semne ascunse, totul se rupe. Dar acum, în timp ce ținea în mână telefonul lui Andrei, cu ecranul luminat de ultima conversație, simțea o gheară rece în stomac.
Era acolo, negru pe alb:
Bianca: „Ți-am găsit poza asta, Doamne, ce copii eram!”
Imaginea era cu ei doi, pe la zece ani, stând pe un gard, zâmbind larg. Bianca purta un tricou galben, iar Andrei avea o șapcă roșie. Erau fericiți, curați de orice complicație.
Și apoi mesajul lui Andrei:
„Ce vremuri… Îmi e dor de perioada aia.”
Mara închise telefonul încet, ca și cum ar fi vrut să nu facă zgomot, să nu-și audă propria inimă cum îi bate nebunește.
Nu era prima dată când Bianca apărea în discuțiile lor. „E doar o prietenă veche,” îi spusese Andrei. „Suntem ca frații.” Dar tocmai asta o durea cel mai tare. Dacă erau ca frații, de ce vorbeau în fiecare zi? De ce Bianca îi trimitea poze? De ce Andrei păstra fiecare amintire cu ea ca pe un talisman?
În seara aceea, Mara s-a întins lângă Andrei, care dormea liniștit, cu brațul aruncat peste pernă, ca și cum n-ar fi purtat nicio vină. S-a întrebat de câte ori își amintise de Bianca înainte să adoarmă. S-a întrebat dacă ea, Mara, fusese vreodată prima lui gând.
A doua zi, Mara a încercat să fie calmă. S-a dus la serviciu, a băut cafea, a răspuns la e-mailuri. Dar înăuntru, totul se frământa. Imaginea aceea cu ei doi copii i se lipise de retină.
Seara, când s-au întâlnit, Andrei a observat că Mara nu era bine.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic, a zis ea, privind în altă parte.
Dar nimicul era un ocean. Un ocean de neîncredere, teamă și furie.
Au luat cina în tăcere. Mara se întreba ce rost are să spună adevărul. Nu voia să pară paranoică, dar nu mai putea suporta.
— De ce tot vorbești cu ea? a izbucnit, cu vocea scăzută, dar tăioasă.
Andrei a ridicat privirea, surprins.
— Cu cine?
— Cu Bianca. Mereu. În fiecare zi, mesaje, poze, amintiri.
Pentru câteva secunde, în aer a fost doar liniște. Apoi el a oftat.
— E prietena mea din copilărie. Știi asta.
— Știu, dar… nu înțelegi că doare? Eu stau aici cu tine, iar tu trăiești jumătate din viață în trecut, cu ea.
Andrei a rămas nemișcat. În ochii lui se citea o mirare amestecată cu vinovăție.
— Niciodată n-a fost mai mult decât prietenie. Jur.
— Poate. Dar eu… eu simt că e o parte din tine unde n-am voie să intru.
— Mara, n-ai de ce să fii geloasă…
— Ba da. Pentru că mi-e frică. Mi-e frică să nu fiu doar prezentul tău, când trecutul te face mai fericit decât o pot face eu.
Vocea i s-a frânt. Lacrimile i-au umplut ochii. Își dorea să nu spună nimic, dar adevărul ieșise la suprafață, brutal, neiertător.
Andrei s-a ridicat și a venit lângă ea.
— Te iubesc. N-ai idee cât. Bianca e o amintire frumoasă, dar atât. Tu ești omul cu care vreau să fiu acum și mâine.
— Atunci roag-o să te lase să trăiești în prezent.
Au rămas așa, unul lângă altul, fără să știe ce să spună.
În noaptea aceea, Mara nu a dormit. Se gândea la cât de greu e să iubești un om cu un trecut bogat. Un om care fusese fericit înainte să te cunoască. Un om care mai păstra în suflet o altă viață.
Dimineața, Andrei a șters toate mesajele cu Bianca. A pus fotografia aceea într-o cutie și a închis-o într-un sertar. A venit la Mara cu ochii roșii.
— Vrei să știi adevărul? Da, am iubit-o. Eram copii, dar ea a fost prima fată care m-a făcut să simt că sunt cineva. Dar am înțeles că dacă vreau să am ceva adevărat cu tine, trebuie să las trecutul să rămână trecut.
— Și poți?
— Pentru tine, da.
Mara a plâns. Nu de durere, ci de ușurare.
— Mă temeam că n-o să vrei.
— Mă temeam că te pierd.
Au stat îmbrățișați mult timp, fără să-și mai spună nimic. Doar cu inimile bătând, în sfârșit, la unison.
Atunci Mara a înțeles că gelozia nu e doar nesiguranță. E o dovadă a iubirii care nu suportă să fie pe locul doi.
Și poate că a fi iubit înseamnă și să fii suficient de curajos ca să spui: Alege-mă acum. Fără umbre.
Sursă foto: Pixabay
