Laciu Andreea
Într-o seară ploioasă de noiembrie, Mara stătea pe marginea patului, cu genunchii strânși la piept. Afară, ploaia bătea în geam ca o mână care încerca să-i zgâlțâie sufletul. Dar sufletul ei era prea obosit ca să mai tresară.
Avea douăzeci și șapte de ani și un șir de povești de dragoste care o lăsaseră tot mai golită de speranță. Prima oară iubise când avea optsprezece ani, cu o încredere oarbă în oameni. Andrei fusese băiatul care-i spusese că e specială, că e „diferită de toate celelalte”. Cuvintele lui o înveliseră ca o pătură caldă.
Au trecut doi ani până să afle că Andrei avea pe altcineva, că jurămintele lui erau doar replici pe care le repeta la nesfârșit oricărei fete care se agăța de ele.
A doua oară a fost mai precaută. A învățat să nu creadă în promisiuni, să aștepte fapte. Dar chiar și așa, când l-a cunoscut pe Paul, ceva în ea s-a topit. Paul era blând, atent, dar și el avea o rezervă de dragoste care se termina prea repede. După un an, i-a spus simplu:
— Nu simt că ești femeia cu care să îmi fac un viitor.
Ca și cum viitorul ei nu conta.
Atunci, Mara a început să creadă că problema era ea. Că poate e prea mult, sau prea puțin. Prea serioasă, prea visătoare, prea fricoasă să lase garda jos.
Seara aceea de noiembrie era doar ultima dintr-un șir de nopți în care Mara se întreba de ce, ori de câte ori își dăruia inima, era un pariu pierdut.
Telefonul vibra pe noptieră. Era un mesaj de la Răzvan, ultimul bărbat care încercase să-i spună că o iubește. „Îmi pare rău, cred că suntem prea diferiți.”
Aceeași propoziție, altă voce.
Mara a închis telefonul. Și-a spus în gând că, poate, a fost o greșeală să iubească. Că dacă ar fi rămas singură, fără speranțe și fără vise, nu ar fi durut atât de tare.
Și-a amintit toate momentele când își pusese sufletul în mâinile cuiva: când a scris bilete de dragoste, când a pregătit surprize, când a așteptat un mesaj care n-a mai venit. Fiecare amintire era o dovadă că inima ei era o rană care refuza să se vindece.
În mintea ei, bărbații aveau același chip schimbător. Astăzi promiteau, mâine dispăreau. Azi îi spuneau că e minunată, mâine că „nu e ceea ce caut.”
A început să creadă că nimeni n-o să rămână vreodată.
În săptămânile care au urmat, Mara a mers la serviciu mecanic, cu ochii pierduți într-un punct fix. Colegii au întrebat-o ce are, iar ea zâmbea forțat.
— Sunt bine, spunea, dar vocea i se frângea.
Seara, când stingea lumina, simțea un gol care o devora.
Într-o zi, a primit un telefon de la sora ei.
— Mara, vino pe la mine. Ai nevoie să vorbești cu cineva.
— N-am chef să vorbesc despre nimic.
— Atunci vino să taci lângă mine.
A acceptat. Când a intrat în casa surorii sale, a simțit mirosul prăjiturilor cu mere din copilărie. S-a așezat pe canapea și, pentru prima oară după mult timp, a lăsat lacrimile să curgă.
— De ce nu mă poate iubi nimeni? a întrebat, cu glasul sfâșiat.
— Mara, nu ești greu de iubit. Ești doar prea sinceră într-o lume care s-a obișnuit să nu fie.
— Mi-e frică să mai încerc.
— Și mie mi-a fost. Dar să nu mai încerci e mai dureros decât orice despărțire.
— Poate că iubirea nu e pentru mine.
Sora ei i-a strâns mâna.
— Nu spune asta. Iubirea nu e ceva ce meriți sau nu. E ceva ce apare când nici nu te aștepți. Dar dacă închizi ușa, nu are cum să intre.
Mara a rămas mult timp cu privirea în pardoseală. Voia să creadă că mai există speranță. Dar mintea îi repeta că e doar o altă amăgire.
În zilele care au trecut, a început să scrie într-un jurnal. Și-a pus toate gândurile acolo: fricile, dezamăgirile, dorința de a fi văzută cu adevărat.
Pe ultima pagină a scris:
„Poate că am greșit când am ales să iubesc. Dar a nu iubi deloc e cea mai mare greșeală.”
A închis jurnalul cu un oftat.
Într-o seară de decembrie, când ningea, a primit un mesaj neașteptat. Un coleg de serviciu, Mihnea, îi scria:
„Nu știu prin ce treci, dar să știi că te apreciez. Mi-ar plăcea să ieșim la o cafea.”
O parte din ea voia să răspundă „Nu.” Să se protejeze. Dar alta, obosită de singurătate, și-a spus că, poate, nu toți oamenii pleacă.
A scris, cu inima strânsă:
„Da. Mi-ar plăcea.”
A dat send și a lăsat telefonul din mână. N-a fost un act de slăbiciune. A fost un act de curaj.
Și pentru prima dată, Mara a simțit că, deși iubirea îi adusese atâta durere, tot ea era singurul drum spre vindecare.
Fiindcă uneori, nu iubirea e greșeala. Ci oamenii nepotriviți cărora le dăruim inima.
Sursă foto: Pixabay
