Georgescu Dragos
Aproape un an a trecut de când România și-a pierdut unul dintre cei mai iubiți sportivi din toate timpurile, iar durerea celor rămași în urmă nu s-a stins. Helmut Duckadam, legendarul portar al Stelei, cel care a adus glorie fotbalului românesc în 1986, s-a stins din viață pe 2 decembrie 2024, la vârsta de 65 de ani. În urma sa a lăsat un gol uriaș — în inimile românilor, dar mai ales în sufletul soției sale, Alexandra Duckadam, care trăiește și astăzi cu absența omului care i-a fost sprijin, partener și erou.
De ce nu-i face văduva lui Duckadam parastasul de un an marelui portar. „Le am eu pe ale mele”
După luni întregi de tăcere și discreție, văduva lui Helmut Duckadam a vorbit, în sfârșit, despre anul greu care a trecut, despre felul în care încearcă să trăiască fără el și despre motivul pentru care a decis să nu-i facă parastas de un an, așa cum cere tradiția ortodoxă. Mărturisirile sale emoționante conturează portretul unei femei puternice, dar care poartă, zi de zi, o durere adâncă.
Moartea lui Helmut Duckadam a fost o veste devastatoare pentru întreaga țară. În ziua de 2 decembrie 2024, românii au aflat cu sufletul strâns că „Eroul de la Sevilla” — omul care a intrat în istoria sportului prin cele patru penalty-uri apărate în finala Cupei Campionilor Europeni — nu mai este.
„A fost un an cumplit, un an foarte greu și, în continuare, mă lupt și încerc să învăț să trăiesc fără el. După anii petrecuți împreună, categoric, a fost altfel, iar acum efectiv trebuie să învăț să trăiesc fără el. Din păcate, moartea nu ne oferă alternative, trebuie să iei lucrurile așa cum sunt și să mergi mai departe”, a spus ea într-un interviu exclusiv pentru Spynews.ro.
De la dispariția soțului ei, Alexandra s-a retras din viața publică, alegând să-și trăiască durerea departe de camere și de comentarii. A apărut rar la evenimente și a vorbit foarte puțin despre pierderea care i-a schimbat viața.
În tradiția românească, familia celui plecat din viață organizează un parastas la un an de la deces — un gest simbolic de pomenire și iubire. Alexandra Duckadam, însă, a ales o altă cale.
„Nu o să facem nimic. Cel mai probabil nu vom face nimic (n.r. parastas de un an). Le am eu pe ale mele, eu cu mine. O să fim doar noi, familia”, a spus văduva lui Helmut Duckadam.
Decizia sa, care a surprins mulți dintre cei care l-au iubit pe fostul portar, nu vine din lipsă de respect, ci dintr-o suferință pe care o trăiește în tăcere. Ea a explicat că preferă să-l pomenească în suflet, zi de zi, decât printr-un eveniment formal.
„Îl visez, îl simt mereu aproape. Nu trece zi fără să mă gândesc la el. Am ales să nu fac parastasul clasic, dar fiecare rugăciune, fiecare amintire, fiecare clipă în care vorbesc cu el în gând e, pentru mine, un fel de pomenire. Asta e credința mea”, a mărturisit Alexandra, emoționată.
La aproape un an de la moartea lui Helmut Duckadam, Alexandra a apărut la un eveniment important din Capitală, unde a oferit unul dintre puținele interviuri din ultimul an. Elegantă și rezervată, ea a lăsat impresia unei femei care a învățat să zâmbească din nou, chiar dacă în interior încă poartă o luptă.
„Sunt așa cum mă vedeți! Mă simt diferit de cum mă vedeți. A fost un an foarte greu, dar încerc să merg înainte. Mi-am dedicat timpul să duc mai departe memoria lui Helmut. Lucruri care mă țin ocupată! Îl visez. Dimineața uit ce am visat, dar pe parcursul zilei îmi reamintesc. Ca un deja-vu. Mi-am făcut o misiune în a-i păstra vie amintirea. Altceva nu am de făcut!”, a spus ea, într-un interviu pentru Cancan.
Aceasta este promisiunea pe care i-a făcut-o soțului ei: să-i ducă mai departe proiectele, să-i păstreze numele și valorile vii, să nu lase ca amintirea lui să se stingă. „Sunt convinsă că ar fi foarte mândru și știu că și-a dorit să putem merge mai departe fără el. Asta îmi dă o motivație în plus să fiu puternică și să fac în continuare ceea ce mi-am promis”, a mai adăugat Alexandra Duckadam.
Copiii lui Helmut Duckadam, durerea lor tăcută
Durerea nu a fost doar a ei. Și copiii lui Helmut Duckadam, din căsătoria actuală și dintr-o relație anterioară, trăiesc în continuare cu lipsa tatălui lor. Fiica cea mică, în vârstă de 17 ani, a fost profund marcată de pierderea părintelui.
„Ea este o forță. Mă uimește în fiecare zi cât de puternică este. Îi seamănă tatălui ei. E puternică și cerebrală, cu capul pe umeri și reușește… Durerea este a ei și doar ea o știe. Are 17 ani! Frații ei sunt departe de noi. Unul este în SUA, celălalt este în Germania. În decembrie au fost și ei aici… Fiecare cu durerea lui”, a explicat Alexandra.
Pentru familie, anul care a trecut a fost o succesiune de momente dificile — primele sărbători fără el, primul Crăciun în tăcere, primul an fără vocea lui în casă. Cu toate acestea, Alexandra și copiii au încercat să transforme durerea în forță.
„Eroul de la Sevilla”, legenda care nu moare niciodată
Helmut Duckadam a rămas în istoria fotbalului românesc ca simbol al curajului, al muncii și al performanței imposibile. Pe 7 mai 1986, în finala Cupei Campionilor Europeni dintre Steaua București și FC Barcelona, el a intrat definitiv în legendă, apărând patru penalty-uri consecutive și aducând României cel mai important trofeu din istoria sa sportivă.
Presa internațională l-a numit „Eroul de la Sevilla”, iar acel moment a fost pentru milioane de români o izbucnire de mândrie națională. Până la sfârșitul vieții, Duckadam a rămas un exemplu de modestie și demnitate, dedicându-se nu doar sportului, ci și educației tinerilor.
Alexandra Duckadam își amintește de el ca de un om simplu, cald și profund devotat familiei. „Helmut nu era doar un sportiv excepțional. Era un om bun, blând, cu un simț al umorului aparte. Avea o putere interioară care te molipsea. A fost soțul, tatăl și prietenul perfect. Nimeni nu va putea umple locul lui.”
Viața după moartea unui erou
Pentru văduva sa, viața de după moartea lui Helmut Duckadam este o luptă continuă între amintire și realitate. „Nu trece zi fără să mă gândesc la el. Îl simt aproape. Poate sună ciudat, dar uneori am impresia că îmi vorbește. Îl simt când intru în casă, când ascult o melodie pe care o iubea, când mă uit la o fotografie. E parte din mine”, a spus ea cu lacrimi în ochi.
Chiar dacă refuză să vorbească des despre suferința ei, Alexandra a devenit un exemplu de discreție și demnitate. Nu a făcut din pierderea sa un spectacol, ci o lecție despre iubire și devotament. A ales tăcerea, rugăciunea și familia — trei forme de alinare care o ajută să meargă mai departe.
Promisiunea care o ține în picioare
Într-un moment de sinceritate, Alexandra a recunoscut că promisiunea făcută soțului ei înainte de moarte este cea care o motivează să reziste. „Mi-a spus că vrea să fim bine, să fim puternici, să nu ne oprim din a trăi. Mi-am promis că voi face asta. Că voi continua ce a început el. Asta fac în fiecare zi”, a spus ea.
Ea continuă proiectele de suflet ale fostului portar, susținând inițiative pentru tineri sportivi și menținând legătura cu comunitatea care l-a iubit. „Nu vreau ca Helmut să fie doar o amintire. Vreau ca numele lui să rămână viu prin lucrurile frumoase pe care le-a făcut și prin ceea ce vom face noi mai departe în numele lui.”
