Redactia
În primii lui 3 ani de viață, Izidor a trăit într-un spital.
Băiatul cu ochi căprui și părul negru, născut în iunie 1980, a fost abandonat pe când avea doar câteva săptămâni. Motivul era evident pentru oricine îl privea: piciorul drept era puțin deformat. După constatarea bolii (probabil poliomielită), fusese aruncat în grămada de copii abandonați din Republica Socialistă România.
Iată ce s-a întâmplat cu ei
În documentarele din acea perioadă despre modul de îngrijire al orfanilor, poți vedea asistentele medicale ca pe niște muncitori pe bandă rulantă care se învârt printre nou-născuți, cu brațele musculoase și cu o indiferență degajată, îi pune pe fiecare pe o bucată de pânză, îi înnoadă bine strâns ca pe un pachet și îi așază la capătul unui șir cu bebeluși tăcuți și aspect îngrijorător. Femeile nu le vorbesc și, cu atât mai puțin, nu le cântă copiilor, scrie The Atlantic într-un material tulburător despre țara noastră. Poți vedea fețele lor mici care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în timp ce capul lor se învârte după asistenta care îi înfășa.
În spitalul său, din orașul muntos din Carpații Meridionali, Sighetu Marmației, Izidor a fost hrănit cu o sticlă înțepată în dop și sprijinit de gratiile unui pătuț. Trecut de vârsta în care copiii din lumea exterioară începuseră deja să guste mâncarea solidă și apoi să se hrănească, el și colegii de vârsta lui încă erau hrăniți cu un terci apos. Fără îngrijire adecvată sau terapie fizică, mușchii picioarelor bebelușului cedează. La 3 ani, el a fost considerat un copil cu „deficient” și transferat la ,,Căminul Spital Pentru Copii Deficienți”, pentru copii irecuperabili.
În fortăreața de beton nu se auzea niciun sunet de copil jucându-se, deși au trăit acolo în același timp chiar și 500 de persoane
Ferestrele de la camera lui Izidor de la etajul al treilea erau prevăzute cu bare de închisoare. În copilărie, stătea deseori acolo, uitându-se la o curte plină de noroi, închisă de un gard din sârmă ghimpată. Printre crengile goale ale copacilor din timpul iernii, Izidor trăgea cu ochiul la spitalul de vis-à-vis. Copii adevărați, copii care purtau pantofi și paltoane, copii care-și țineau părinții de mână, au venit și au plecat din acel spital. Nimeni din căminul lui Izidor nu a fost dus vreodată acolo, oricât de bolnav era, nici măcar dacă erau aproape de a muri.
La fel ca toți băieții și fetele care locuiau în spitalul pentru „irecuperabili”, Izidor era servit cu o mâncare aproape necomestibilă și diluată, la mese lungi, unde copiii goi de pe bănci își băteau castroanele de tablă goale. A crescut în încăperi supraaglomerate, unde colegii lui orfani se agitau la nesfârșit, se loveau sau țipau. Copiii care nu puteau fi controlați erau dozați cu tranchilizant în doze pentru adulți, administrat prin ace nesterilizate, în timp ce mulți care se îmbolnăveau primeau transfuzii de sânge neverificat. Hepatita B și HIV sau SIDA au devastat orfelinatele românești.
Destinul lui Izidor a fost să-și petreacă restul copilăriei în această clădire, să părăsească porțile abia la 18 ani, moment în care, dacă ar fi fost complet incapabil, ar fi fost transferat într-un azil; dar s-a dovedit a fi minim funcțional și a fost evacuat să-și facă singur drum pe străzi. Pentru băiatul cu piciorul înfricoșător, subnutrit și neiubit, șansele să nu supraviețuiască erau la fel de mari ca în copilărie.
România comunistă nu și-a iubit copiii
Recent a fost aniversarea a 30 de ani de la execuția publice prin asasinarea ultimului dictator comunist al României, Nicolae Ceaușescu, care a condus timp de 24 de ani. În 1990, lumea din afară a descoperit rețeaua sa de „gulaguri pentru copii”, în care erau crescuți aproximativ 170.000 de sugari, copii și adolescenți abandonați. Considerând că o populație mai mare va contribui la creșterea economiei României, Ceaușescu a interzis contracepția și avortul, a impus sancțiuni fiscale persoanelor fără copii și a celebrat drept „mame eroine” care au născut 10 sau mai mulți copii.
Pentru a adăposti o generație de copii nedoriți sau pe care părinții nu își permiteau să îi crească, Nicolae Ceaușescu a ordonat construirea sau transformarea a sute de clădiri în toată țara. Afișele purtau sloganul: STATUL ÎȚI POATE ÎNGRIJI COPIII MAI BINE DECÂT O POȚI FACE TU.
La vârsta de 3 ani, copiii abandonați au fost sortați. Viitorii muncitori au primit haine, încălțăminte, mâncare și acces la școală în „Case de copii” – în timp ce copiii „deficienți” nu au primit nimic. „Știința defectologiei” sovietice privea dizabilitățile la sugari ca fiind intrinseci și incurabile. Chiar și copiii cu probleme tratabile – poate că erau cu ochii încrucișați sau anemici sau aveau buza despicată – erau clasificați ca „nesalvabili”.
După revoluția din 1989, copiii în condiții nemaivăzute – scheletici, stropiți în urină pe podea, acoperiți cu fecale – au fost descoperiți și filmați de programe de știri străine, inclusiv ABC-ul 20/20, care a difuzat „Rușinea unei națiuni” în 1990. „Am intrat cu elicopterul spre Siret, aterizând după miezul nopții, erau sub zero grade, însoțit de gărzile de corp românești care înarmați cu Uzis”, mărturisește Jane Aronson. Un medic pediatru, specialist în medicina pentru adopție din Manhattan, a făcut parte din una dintre primele echipe de pediatri convocate în România de noul guvern.
„Am intrat într-o clădire întunecată, înghețată, și descopeream tineri care ne priveau sfiiți – erau mici, dar bătrâni, ceva ciudat, cum sunt trollii, erau murdari și miroseau îngrozitor. Erau cu toții foarte gălăgioși. Am deschis ușa și am găsit un grup de copii „cretins” – această afecțiune este cunoscută acum sub denumirea de sindrom congenital de deficiență de iod; hipotiroidismul netratat afectează creșterea și dezvoltarea creierului. Nu știu ce vârstă aveau, la aproape un metru înălțime, ar fi putut să aibă 20 de ani. În alte încăperi, erau adolescenți cu vârste între 6 și 7 ani, fără caracteristici sexuale. Erau copii cu tulburări genetice care stau la baza captivității într-o cușcă. „
Amintiri cutremurătoare ale celor care au trăit acele vremuri
„Am intrat într-o instituție din București într-o după-amiază și era un copil mic care plângea”, își amintește Charles A. Nelson al III-lea, profesor de pediatrie și neuroștiință la Școala de Medicină de la Harvard și la Spitalul pentru Copii din Boston.
„Era înduioșător și își udase pantalonii. Am întrebat: „Ce se întâmplă cu acel copil?” Un muncitor a spus: „Ei bine, mama lui l-a abandonat azi-dimineață și a fost așa toată ziua”. Nimeni nu l-a mângâiat pe băiețel și nu l-a ridicat. ”
În deceniul de după căderea lui Ceaușescu, noul guvern român a gărzuit experții occidentali în dezvoltarea copilului pentru a ajuta simultan și a studia zecile de mii de copii încă aflați în îngrijirea statului. Cercetătorii au sperat să răspundă la câteva întrebări: Există perioade sensibile în dezvoltarea neuronală, după care creierul unui copil nu poate folosi pe deplin stimularea mentală, emoțională și fizică oferită ulterior? Efectele „privării materne” sau „absenței îngrijitorului” pot fi documentate cu tehnici moderne de neuroimagistică? Dacă un copil instituționalizat este transferat într-un cadru familial, își poate recupera capacitățile nedezvoltate? Poate o persoană nedorită în copilărie să învețe să iubească?
Dacă te întrebai cum a ajuns Izidor, iată: la 40 de ani este un bărbat elegant, cu ochii mari, dar obosiți, este director general la un KFC, unde lucrează între 60 – 65 ore pe săptămână. Locuiești într-o comună extraurbană, din apropierea orașului Denver. În camera sa a adus din vizitele sale în România, o mulțime de suveniruri – farfurii și vase pictate manual, batiste brodate, steaguri românești, pahare, figurine din lemn sau din sticlă tăiată și CD-uri românești muzică populară. Locuiește în America de mai bine de 20 de ani, dar îi place să vorbească despre frumusețile țării în care s-a născut, fără să își amintească trecutul său.
A publicat o carte pe când avea doar 22 de ani, numită ,, Abandonat pe viață”.A povestit aici una dintre amintirile sale cu una dintre asistentele pe care le-a îndrăgit. ,,Onisa era o femeie tânără, puțin plinuță, cu părul lung și negru, căreia îi plăcea să ne cânte. M-a salvat odată atunci când o altă asistentă mă bătea cu mătura. Să mă înveselească mi-a promis că mă va lua odată la ea acasă peste noapte. Câteva săptămâni mai târziu, Onisa m-a îmbrăcat gros și am ieșit în oraș. A fost prima dată când am ieșit în lume. Când am ajuns în apartament nu mi-a venit să cred cât de minunat era.
Copiii din împrejurimi au sunat la ușă să o întrebe dacă noul copil (adică eu) vrea să iasă afară să se joace. Și m-am dus. Începea atunci vacanța de Crăciun și urma cina cu mâncăruri tradițional românești. Îmi amintesc fiecare înghițitură. Tot atunci a dormit pentru prima dată într-un pat moale și curat.” În următoarea dimineață, povestește el, Onisa l-a întrebat dacă vrea să meargă la muncă cu ea sau să rămână să se joace cu copiii. Greșeala pe care o regret chiar și acum este că a ales, din dorința de a sta cât mai mult cu ea, să meargă cu ea la lucru. Abia când s-au apropiat de spital, a realizat că spitalul unde lucrează ea, este și spitalul unde locuiește el. Acum, camera în care locuiește, este construită și amenajată în stilul casei Onisei.
