Mirela Loșniță
De când venise să locuiască la noi, fetița de cinci ani a soțului meu abia dacă atingea mâncarea. Părea că trăiește într-o lume a ei, mereu neliniștită, mereu atentă la ceva ce noi nu vedeam. În seara aceea, totul avea să capete un sens pe care nu îl cerusem, dar pe care nu-l mai puteam ignora.
Telefonul mi-a alunecat din mână și a căzut pe canapea cu un zgomot sec. În clipa aceea, camera s-a umplut de o liniște grea, nefirească. Loredana s-a strâns în brațele mele, căutând protecție în fiecare mișcare. I-am mângâiat încet părul, încercând să-i transmit calm, deși în mine se ciocneau panică, furie și neputință.
— Sunt aici, iubita mea… nu te las — i-am șoptit, ținând-o cât de aproape puteam.
Simțeam cum tremură. Și-a ascuns fața în umărul meu și a izbucnit într-un plâns stins, cu sughițuri mici, de parcă se temea să lase sunetele să iasă la suprafață. Plânsetul ei mi-a sfâșiat sufletul. Înțelesesem atunci, pentru prima dată, că trăisem lângă un copil rănit fără să văd rănile.
Apoi s-a auzit un ciocănit scurt în ușă. M-am ridicat cu genunchii moi și am deschis. Doi polițiști — o femeie și un bărbat — stăteau în prag, calmi, dar atenți.
— Dumneavoastră ați sunat? — m-a întrebat agenta.
— Da… vă rog, intrați.
Ne-am mutat în living, iar Loredana s-a ascuns după mine, arătând doar jumătate de obraz umed. Agenta s-a aplecat la nivelul ei, cu o blândețe care m-a luat prin surprindere.
— Loredana, iubito… vrem doar să te ajutăm. Poți să ne spui ce i-ai spus și mamei? — i-a vorbit încet, ca unei păsări speriate.
Fetița a dat din cap, agățată de mine. Apoi, cu un curaj pe care nu-l credeam cu putință, a repetat acele cuvinte care îmi schimbaseră viața într-o singură clipă.
Polițiștii s-au privit rapid. Nu aveam nevoie de explicații ca să înțeleg: era grav.
— Doamnă, pentru siguranța ei, trebuie să o luăm temporar pentru evaluare. Puteți veni cu ea. Vă rugăm să-i pregătiți câteva lucruri — a spus polițistul.
Am fugit spre dormitor să-i fac un rucsăcel, dar în timp ce îi împachetam hainele, un gând mi-a străpuns mintea ca un cuțit: Marius știa.
Nu avea cum să nu știe.
Toate tăcerile lui, toate evitările, toate răspunsurile vagi… începuseră să capete un sens înfricoșător.
— Tu vii cu mine, nu? — m-a întrebat Loredana când am ieșit din casă.
— Da, puiule. Nu te las nici o secundă.
La secție, orele au trecut ca un vis urât. Am stat de vorbă cu polițiști, cu asistenți sociali, cu psihologi. Fiecare întrebare mă lovea, dar răspundeam la toate. Pentru ea. Fetița adormise pe umărul meu, obosită de plâns și de frică.
În jurul orei trei dimineața, agenta s-a întors.
— Ați făcut exact ce trebuia să faceți, doamnă. Copilul acesta e în siguranță datorită dumneavoastră.
Am simțit cum mi se umezesc ochii. Pentru prima dată în acea noapte, nu plângeam de teamă, ci de ușurare.
— Ce se va întâmpla cu Marius? — am întrebat, înfricoșată de propriile gânduri.
Agenta s-a oprit o clipă, căutând cuvintele.
— Colegii noștri sunt deja acolo. Trebuie verificate anumite lucruri. Dar… ați luat decizia corectă când ați sunat.
Mi s-a tăiat respirația. Nu voiam să înțeleg mai mult. Nu atunci. Nu când aveam lângă mine un copil care se agăța de mine ca de ultima ei speranță.
Dimineața ne-a găsit într-o sală de așteptare. Loredana s-a trezit, m-a privit cu ochii ei mari și obosiți și a rostit cel mai cutremurător cuvânt pe care l-am auzit vreodată:
— Mulțumesc, mamă… că m-ai crezut.
Mi s-au înmuiat picioarele. „Mamă” nu mai era o rană în acea clipă. Era o promisiune.
— Te protejez întotdeauna, Loredana. Întotdeauna.
În zilele care au urmat, adevărul s-a desfăcut strat cu strat. Am aflat lucruri pe care niciun copil nu ar trebui să le trăiască vreodată. Poliția a deschis dosar. Marius… nu s-a mai întors acasă.
A urmat o perioadă grea, plină de lacrimi și nopți nedormite, dar și de pași mici spre vindecare. Loredana a început să mănânce. A început să râdă. A început să cânte. Să deseneze fluturi. Să redevină copil.
Iar eu am învățat ceva ce nu voi uita niciodată:
Uneori, cel mai dureros adevăr nu vine din strigăte, ci dintr-o șoaptă spusă într-o seară liniștită:
— Mamă… trebuie să-ți spun ceva.
Iar în clipa în care o auzi, tot ce poți să faci este să ai curajul de a asculta. Și de a crede.
