Vanatoru Andreea
Eva deschise ochii cu greutate, simțind cum lumea din jurul ei se mișcă încet, ca într-un vis întârziat. Fereastra salonului dezvăluia primele umbre ale serii, când lumina se stinge între clădirile spitalului. Capul îi era greu, iar fiecare mișcare îi cerea un efort pe care nu-l anticipase. Slăbiciunea care o însoțise din seara precedentă părea că s-a așezat adânc în oasele ei, ca o prezență tăcută și persistentă.
A doua zi în spital fusese mai grea decât se așteptase — perfuziile îi dădeau puțină energie, dar nu suficientă pentru a se mișca liber. Încercase să mănânce, să-și ridice corpul de pe pat, dar fiecare gest simplu, ca să-și ridice capul sau să întindă brațul, i se părea o urcare pe munte. Stătea întinsă, privind tavanul alb, și își repeta în minte întrebarea care nu o lăsa: cât va mai dura asta?
Criza venise fără avertisment
Seara trecută, tocmai după ce terminase de pregătit cina, un junghi ascuțit îi străbătuse abdomenul. La început, crezuse că doar mâncase prea mult sau că o stare temporară de disconfort o va lăsa în pace. Dar durerea crescuse rapid, devenind insuportabilă. Petru nu știa ce să facă, panicat, și sunase la salvare. Echipa medicală sosise prompt, îi evaluase starea și o preluase cu profesionalism, ducând-o la spital.
Diagnosticul fusese grav: pancreatită acută cu complicații. Trebuia să rămână sub observație strictă, să primească perfuzii și să respecte repausul absolut impus de medici. Niciun răgaz, nicio absență de la realitate nu era permisă.
Se așteptase ca Petru să fie acolo când a ajuns la spital. Dar dimineața trecută trecuse, apoi ziua întreagă, iar acum, abia în seara celei de-a doua zile, ușa salonului se deschise și el apăru.
Privirea lui, obișnuită, calmă și distantă, nu arăta griji sau panică. Parcă fusese acolo doar pentru a bifa o obligație. Eva își întoarse capul, încercând să zâmbească slab:
— Ai venit… — murmură ea, în timp ce încerca să se sprijine pe cot.
Mișcarea îi provocă un disconfort imediat, așa că se lăsă din nou pe pernă.
Petru privi în jur, peste perfuzii și aparatele din salon, fără să clipească. Își sprijini palma de spătarul scaunului și rămase nemișcat.
— Cum te simți? — întrebă el, tonul neutru, aproape mecanic.
— Mai bine decât ieri — răspunse Eva. — Doctorul spune că partea cea mai grea a trecut, dar trebuie să stau întinsă. Cinci zile, poate chiar o săptămână.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai vedea în fața ei soțul pe care îl apăra mereu în fața tuturor
Petru încruntă sprâncenele.
— O săptămână? De ce atât de mult?
Eva oftă. Știa că orice explicație medicală era inutilă pentru el, dar reflexul de a se justifica era mai puternic decât dorința de liniște:
— Am avut pancreatită, Petru. Nu e o joacă. Corpul meu are nevoie de timp să-și revină.
Petru se așeză, dar nu pentru a sta aproape de ea. Scoase telefonul, se uită la ecran câteva secunde, apoi îl băgă la loc în buzunar.
Aștepta ca el să întrebe despre starea ei, despre medicamente sau despre nevoile ei. Dar în schimb, el începu să vorbească despre tot ce-l apăsa de acasă.
— E haos acasă — spuse, privindu-i pe fereastră. — Ieri am încercat să gătesc… dar n-a ieșit nimic. Am ars tigaia și oala. Nici nu știu unde ții lucrurile prin bucătărie.
Eva închise ochii.
— Vasele sunt murdare, frigiderul aproape gol. Am luat mâncare gata făcută, dar nu e mâncare adevărată.
Tăcerea care urma era grea.
— Și ce propui? — întrebă Eva, cu vocea stinsă.
— Ai stat destul întinsă — spuse Petru, cu ton hotărât. — Acasă e mult de făcut, iar tu stai aici, în pat.
Eva tresări:
— Ce ai spus?
— Că e timpul să vii acasă — repetă el, iritat. — Două zile în spital sunt suficiente. Doctorii exagerează mereu.
Eva ridică încet capul, înfruntând slăbiciunea:
— Chiar crezi că eu mă odihnesc aici? — întrebă ea.
Petru ridică din umeri, cu un aer de superioritate care îi provoca furie:
— Păi, ce altceva faci? Te hrănesc, ai grijă de tine…
Furia Evei izbucni ca o scânteie
— Nu e odihnă! Eu mă vindec! Am avut o criză gravă, m-au adus cu salvarea, primesc perfuzii, medicamente… Asta nu e vacanță!
Petru făcu un gest de alungare a unei muscă invizibile.
— Exagerezi. Mereu e la fel. Te doare puțin ceva și gata, parcă vine sfârșitul lumii.
Eva înțelese că orice discuție nu avea rost.
— Nu plec din spital mai devreme — spuse ferm. — Doctorul decide când ies, nu tu.
Tăcerea căzu între ei. Petru părea să simtă pentru prima dată cât de serioasă este situația.
— Știi ce cred? — spuse el în cele din urmă. — Pur și simplu nu vrei să vii acasă. Îți convine să stai aici și să lași totul pe seama doctorilor, iar eu să mă rup în două cu treaba.
— Poți să ceri ajutor — replică Eva calm. — Firme de curățenie, mâncare la domiciliu. Sau chiar mama ta. Stă aproape.
Fața lui se întinse.
— Pe mama? Ca să spună tuturor cât de tare suferă nevasta mea? Nu, mulțumesc.
Eva închise ochii, simțind cum tensiunea se transformă în claritate. În sfârșit, vedea adevărul despre relația lor: Petru nu era obosit. Pur și simplu fusese obișnuit să lase totul pe seama ei.
— Tu știi cât costă o zi în spital? — întrebă ea încet.
— De unde să știu?
— Aproape șase sute de lei. Medicamente, analize, perfuzii.
— Destul de mult — murmură Petru, ușor luat prin surprindere.
— Știi ce e și mai scump? — continuă Eva.
Sănătatea mea e mai scumpă
Privirile lor se întâlniră și, pentru prima dată, Petru părea că înțelege. Ochii lui urmăreau perfuzia, mâna ei palidă, chipul obosit, dar hotărât.
— Ascultă bine — spuse Eva liniștit — rămân aici până mă fac bine. Cât spune doctorul.
Petru deschise gura să protesteze, dar Eva continuă:
— Și când mă întorc acasă, lucrurile vor fi împărțite.
— Cum adică? — întrebă el, cu un râs nervos.
— Vom împărți treaba. Sau eu plec.
Petru rămase fără replică. În ochii ei nu mai era frica de altădată, ci hotărâre și liniște.
— Bine… — murmură el, până la urmă. — Mă descurc.
Eva zâmbi ușor, pentru prima dată de mult timp simțind că respiră cu adevărat. Nu pentru că durerea dispăruse, ci pentru că înțelesese ceva esențial: cea mai grea vindecare nu este a trupului, ci a vieții.
