Ana Sasu
Mă numesc Cristina, locuiesc în Constanța și îmi cresc singură fiica, Daria, de aproape șase ani.
Soțul meu, Adrian, a murit într-un accident când Daria avea doar nouă ani. Din ziua aceea, viața noastră s-a împărțit în două: înainte și după el.
Nu am avut timp să mă prăbușesc. Aveam un copil care depindea de mine, facturi, rate și o casă în care fiecare obiect îmi amintea de omul pe care îl pierdusem.
Am început să lucrez mai mult. Dimineața eram contabilă la o firmă mică, iar de câteva ori pe săptămână mai făceam evidența financiară pentru două magazine din Constanța.
Ajungeam acasă obosită, dar încercam să nu-i arăt Dariei.
Ea crescuse repede.
Poate prea repede.
La 15 ani era un copil liniștit, responsabil și foarte atent cu banii. Rareori îmi cerea ceva.
— Mamă, nu-mi trebuie adidașii ăia. Sunt prea scumpi.
— Mamă, pot să mai țin telefonul ăsta încă un an.
Uneori mă durea să o aud.
Mi-aș fi dorit să poată fi adolescenta care cere lucruri fără să se gândească la facturi.
Într-o miercuri după-amiază, totul s-a schimbat.
Cutia din spatele dulapului
Căutam un încărcător pe care Daria îl împrumutase de la mine.
Știam că îl ținea de obicei lângă birou, dar nu era acolo.
Am tras puțin dulapul ca să verific dacă nu căzuse în spate.
Atunci am văzut o cutie veche de pantofi.
Nu-mi aminteam să o fi văzut vreodată.
Am scos-o.
Era surprinzător de grea.
Am ridicat capacul și am rămas nemișcată.
Înăuntru erau mai multe plicuri.
Le-am deschis pe primul.
Bani.
Al doilea.
Tot bani.
Am început să număr cu mâinile tremurând.
8.700 de lei.
M-am așezat pe marginea patului.
De unde putea avea fiica mea 8.700 de lei?
Eu îi dădeam bani de buzunar, dar nu atât. Bunicii îi mai ofereau câte ceva de sărbători, însă nici pe departe o asemenea sumă.
Primul meu gând a fost că poate îi strânsese.
Apoi am făcut calculul.
Era aproape imposibil.
Am pus banii exact cum îi găsisem și am împins cutia înapoi.
În acea seară, Daria s-a comportat normal.
A mâncat puțin, mi-a povestit despre un test și apoi, înainte să se ridice de la masă, a spus:
— Apropo, mâine ajung mai târziu.
— De ce?
A ezitat o fracțiune de secundă.
— Avem un proiect cu niște colegi după ore.
Poate că, dacă nu găseam banii, n-aș fi observat ezitarea.
Dar acum observam tot.
— La școală?
— Da. Adică… pe lângă școală. Vedem noi.
Și-a luat farfuria și a plecat.
În noaptea aceea aproape că nu am dormit.
Diriginta mi-a confirmat că Daria mă mințise
Dimineața am făcut ceva ce nu-mi plăcea deloc.
Am sunat-o pe diriginta Dariei.
— Îmi cer scuze că vă deranjez. Voiam doar să verific ceva. Copiii au astăzi vreun proiect după ore?
A urmat o scurtă tăcere.
— Nu. Astăzi nu au nicio activitate.
Mi s-a strâns stomacul.
— Sunteți sigură?
— Absolut.
I-am mulțumit și am închis.
În acel moment, banii ascunși și minciuna s-au legat în mintea mea într-un scenariu care mă speria.
Am decis să aflu adevărul.
Am plecat mai devreme de la serviciu și mi-am parcat mașina la câteva sute de metri de liceu.
Mă simțeam îngrozitor.
Îmi urmăream propriul copil.
Dar când Daria a ieșit pe poartă, am văzut imediat că nu se îndrepta spre casă.
Avea rucsacul pe un umăr și mergea grăbită.
A ajuns într-o stație și s-a urcat într-un autobuz.
Am pornit după el.
După câteva stații, Daria a coborât.
Am parcat și am continuat pe jos.
La un moment dat, s-a oprit.
A privit în jur, apoi și-a deschis rucsacul.
Am recunoscut imediat unul dintre plicuri.
Era unul dintre cele în care găsisem banii.
L-a băgat sub geacă și a intrat într-o clădire veche.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
Am așteptat câteva secunde, apoi am intrat după ea.
Adevărul era complet diferit
Înăuntru nu era nimic din ceea ce îmi imaginasem.
Era un mic atelier.
Pe pereți erau fotografii, rame, aparate foto vechi și câteva tablouri. În spatele unei mese stătea un bărbat de aproximativ 60 de ani.
Daria era în fața lui.
— Am adus și restul, spunea ea.
Am înghețat.
— Daria!
S-a întors.
Când m-a văzut, a devenit albă la față.
— Mamă?!
— Ce faci aici? Și de unde ai banii?
Ochii i s-au umplut instantaneu de lacrimi.
Bărbatul s-a ridicat.
— Dumneavoastră trebuie să fiți mama Dariei.
— Cine sunteți?
— Sorin Pavel. Am fost prieten cu tatăl ei.
Numele îmi era vag cunoscut.
Apoi mi-am amintit.
Adrian îmi vorbise cândva despre Sorin. Fuseseră colegi într-un club de fotografie în tinerețe.
Daria plângea.
— Mamă, te rog să nu te superi.
— Atunci spune-mi ce se întâmplă.
Sorin a privit-o.
— Cred că ar trebui să-i arăți.
Daria și-a șters obrajii și s-a dus în spatele unei perdele.
Câteva secunde mai târziu s-a întors cu ceva în brațe.
Era un aparat foto vechi.
L-am recunoscut imediat.
Fusese al lui Adrian.
Mi-am dus mâna la gură.
Crezusem că fusese pierdut după accident.
— De unde îl ai?
Daria abia mai putea vorbi.
— L-am găsit acum câteva luni într-o cutie la bunica.
Apoi mi-a explicat tot.
Aparatul tatălui ei era defect. Fusese păstrat ani întregi, iar Daria aflase că Sorin încă mai repara aparate foto vechi.
Venise la el.
Reparația fusese dificilă, pentru că unele componente nu se mai găseau.
Dar asta nu explica cei 8.700 de lei.
— Și banii? am întrebat.
Daria a privit în podea.
— Sunt ai mei.
— Cum adică?
Atunci Sorin a zâmbit.
— Fiica dumneavoastră are talent.
În ultimele luni, Daria începuse să fotografieze Constanța cu telefonul: răsărituri de pe plajă, pescari, clădiri vechi, străzi, oameni.
Sorin o învățase să editeze fotografiile și îi spusese despre câteva concursuri pentru tineri.
Daria participase.
Câștigase două premii.
Apoi un mic hotel cumpărase câteva dintre fotografiile ei pentru camere și pentru materialele de promovare.
Mai făcuse fotografii la două evenimente împreună cu Sorin.
Banii erau câștigați de ea.
— De ce i-ai ascuns?
Daria a început să plângă din nou.
— Pentru că voiam să-ți fac o surpriză.
— Ce surpriză?
S-a uitat spre Sorin.
El i-a făcut semn să continue.
— Tata îmi spunea mereu că vrea să mă învețe fotografie când voi fi mai mare. Eu aproape că uitasem. Apoi am găsit aparatul.
A ridicat aparatul foto al tatălui ei.
— Am vrut să-l repar.
— Pentru asta ai strâns toți banii?
— Nu.
Și atunci a venit partea care m-a făcut să plâng.
Daria strângea banii pentru mine
Daria știa că mă chinuiam de ani întregi să plătesc creditul pe care îl aveam.
Mă auzise într-o seară vorbind la telefon cu sora mea.
Spusesem că mi-ar prinde bine câteva mii de lei ca să pot achita anticipat o parte și să respir puțin mai ușor.
Ea ținuse minte.
— Voiam să ajung la 10.000, a spus. De ziua ta voiam să-ți dau cutia.
Nu am putut să spun nimic.
— Mamă, tu ai muncit ani întregi pentru mine. Am vrut și eu să fac ceva pentru tine.
Am luat-o în brațe.
Pentru prima dată în ziua aceea, frica dispăruse.
Rămăsese doar un nod imens în gât.
— Nu vreau banii tăi, i-am spus.
— Dar sunt pentru tine.
— Nu. Sunt munca ta. Și trebuie să fii mândră de ea.
Sorin ne privea zâmbind.
Atunci ne-a arătat și motivul pentru care Daria venise în acea zi.
Aparatul lui Adrian fusese reparat complet.
Daria trebuia să achite ultima parte a reparației.
Sorin însă a împins plicul înapoi spre ea.
— Nu mai trebuie.
— Dar ne-am înțeles…
— Știu.
A scos apoi un plic dintr-un sertar.
Înăuntru era o fotografie.
Adrian, la 22 de ani, ținea exact acel aparat foto și râdea spre obiectiv.
Pe spatele fotografiei scria de mâna lui:
„Într-o zi o să-i arăt copilului meu lumea prin obiectivul ăsta.”
Nu mai văzusem fotografia niciodată.
Daria a izbucnit în plâns.
Eu odată cu ea.
Prima fotografie
În seara aceea ne-am întors acasă împreună.
Pe drum, Daria mi-a spus tot ce făcuse în ultimele luni.
Mi-a arătat fotografiile.
Erau extraordinare.
Nu pentru că era fiica mea.
Chiar avea talent.
Am stabilit însă o regulă.
— Fără minciuni.
— Promit.
— Chiar dacă vrei să-mi faci o surpriză.
— Bine.
Am râs amândouă.
Câteva săptămâni mai târziu, Daria a participat la un concurs național pentru adolescenți.
A trimis o fotografie făcută cu aparatul tatălui ei.
Era un răsărit surprins pe faleza din Constanța. În prim-plan se vedea silueta unui tată care ținea de mână o fetiță.
A numit fotografia „Mai departe”.
A câștigat premiul întâi.
Astăzi, fotografia aceea este înrămată în sufrageria noastră.
Iar cei 8.700 de lei?
Nu i-am acceptat.
Am deschis împreună un cont de economii pe numele Dariei, iar banii au rămas acolo pentru studiile și visurile ei.
Eu am continuat să-mi plătesc singură creditul.
În schimb, de ziua mea, Daria mi-a oferit altceva.
O fotografie cu noi două pe plajă, făcută cu aparatul lui Adrian.
Pe spate scrisese:
„Pentru mama, care m-a învățat că atunci când pierzi pe cineva, iubirea nu dispare. Doar își găsește un alt mod de a rămâne.”
Iar lângă fotografia noastră am pus-o pe cea veche cu Adrian.
După șase ani, aparatul lui era din nou folosit.
Exact așa cum își dorise.
De fiica lui.
