Au fost despărțiți de familie, dar îndrăgostiții s-au regăsit mulți ani mai târziu. Ce s-a întâmplat când s-au văzut după atât de mult timp

Era o seară de vară, iar cerul se scurgea în nuanțe de portocaliu peste câmpurile de grâu. În spatele bisericii vechi, sub un tei bătrân, Mara și Andrei își țineau mâinile strâns, ca și cum ar fi vrut să oprească timpul. Aveau șaptesprezece ani, vise multe și lumea întreagă în priviri.

Citește și

Zodia care își iubește mama mai mult decât orice. Legătura de sânge care nu se...

— O să plec, îi șopti el. Tata a primit o slujbă la București. Ne mutăm într-o săptămână.

Mara și-a lăsat fruntea pe pieptul lui. Nu plângea, dar mâinile îi tremurau. Îl iubea pe Andrei de când erau copii și se jucau cu coronițe de flori. El îi promisese că, într-o zi, o va lua de soție și vor construi o casă albă, cu obloane verzi, chiar lângă teiul lor.

— O să mă întorc pentru tine, a spus. Orice ar fi.

Dar nu s-a mai întors. Cel puțin, nu atunci.

Familiile lor nu fuseseră niciodată de acord cu relația lor. Părinții Marei o voiau la facultate, să nu rămână „prinsă” într-o dragoste de adolescenți. Ai lui Andrei considerau că Mara nu era „destul de bună” pentru fiul lor. Presiunea a crescut, scrisorile s-au pierdut, telefoanele au fost întrerupte de tăceri grele și ani care treceau nemiloși.

Mara a terminat facultatea de litere și s-a întors în satul natal, unde a ajuns învățătoare. Nu s-a căsătorit niciodată. Păstra o fotografie cu Andrei într-un sertar, alături de o scrisoare netrimisă: „Dacă încă mai simți la fel, vină sub teiul nostru…”

Anii au trecut. Satul a îmbătrânit odată cu ea. Copiii pe care i-a învățat au crescut și au plecat, dar Mara a rămas, cu părul cărunt și sufletul plin de o așteptare tăcută.

Într-o dimineață de mai, când primăvara încă mirosea a ploaie, o mașină străină s-a oprit în fața casei bătrânei. Din ea a coborât un bărbat înalt, cu umerii aduși și părul grizonat. Avea o privire cunoscută, deși timpul o estompase.

Mara, care ieșise să ude florile, a rămas nemișcată. Când privirile li s-au întâlnit, nu au spus nimic. Timpul nu mai avea cuvinte. Doar un zâmbet nesigur și o lacrimă fierbinte care i-a curs pe obraz.

— Am citit scrisoarea, a spus el în cele din urmă. Maică-mea o găsise și a ascuns-o. Mi-a dat-o abia anul trecut, când era pe patul de moarte. Mi-a spus că regretă…

Mara a închis ochii. Nu pentru că voia să alunge durerea, ci ca să poată simți mai bine bucuria acelui moment.

— Și ai venit… după atâta timp?

— Pentru că niciodată n-am încetat să te iubesc.

Au mers împreună până la teiul din capătul satului. Era tot acolo, bătrân și înflorit, martor tăcut al unei iubiri care nu murise. Sub crengile lui, s-au așezat pe banca veche și au vorbit ore în șir, ca doi tineri care se regăsesc după o viață.

Au hotărât să nu mai piardă nicio zi.

O lună mai târziu, au organizat o petrecere simplă în curtea școlii din sat. S-au îmbrăcat în alb și au spus „da” în fața unui preot și a câtorva zeci de săteni care i-au cunoscut povestea și au aplaudat printre lacrimi.

Mara și Andrei nu mai aveau douăzeci de ani, dar inimile lor băteau la fel ca atunci. Iubirea lor supraviețuise distanței, anilor și dorului. Și, sub teiul care îi așteptase răbdător, au început o nouă viață.