Laciu Andreea
Mara avea paisprezece ani și un trup despre care toți se simțeau datori să spună ceva. Când mergea pe coridorul școlii, simțea privirile colegilor ca niște ace care i se înfingeau în carne. Nimeni nu se gândea că poate nu-și alesese ea trupul acela, că poate ar fi dat orice să fie invizibilă.
De la grădiniță fusese „fetița dolofană”. Apoi, când crescuse, alții îi spuneau „balenă”, „grăsuța clasei” sau „obeză”. Cu fiecare cuvânt, inima i se micșora și mai tare.
Într-o dimineață de joi, Mara se privea în oglindă, trăgându-și bluza pe care mama i-o cumpărase cu o seară înainte. Era frumoasă, albastră, dar când o îmbrăca, i se părea că toate formele ei se vedeau de zece ori mai mari.
— E prea strâmtă, mama, spuse ea, cu vocea tremurândă.
— Mara, e perfectă pe tine. Nu trebuie să te mai ascunzi în haine largi.
— Nu înțelegi…
Mama voia să o încurajeze, dar Mara știa că la școală nu avea să conteze bluza, ci eticheta pe care ceilalți i-o lipeau pe frunte.
În autobuz, câteva fete râdeau uitându-se spre ea. Nu auzea ce spuneau, dar știa. Întotdeauna era despre ea.
Când coborî, simți nevoia să se întoarcă acasă. Să se bage în pat și să dispară. Dar își ridică rucsacul și păși în curtea liceului.
În clasă, Andrei, colegul pe care îl plăcea în secret, îi aruncă o privire scurtă, apoi se întoarse spre amicii lui.
— Ai văzut ce bluză are? O fi de la XXL, șuieră el, crezând că Mara nu îl aude.
Tot sângele i se urcă în obraji. Își strânse brațele pe piept, încercând să-și facă trupul mai mic. Să nu-l mai vadă nimeni.
Ora de sport era cel mai mare chin. Profesoara îi chemă pe toți în șir.
— Azi alergăm trei ture de teren. Hai, Mara, poți și tu.
Dar Mara nu putea. După câteva minute, simți cum inima îi bate atât de tare că îi venea să plângă. Când se opri, fetele chicoteau.
— Oare cât o să-i ia să ajungă la finish?
— Poate mai bine o chemăm cu targa, spuse una, iar râsetele explodară în jur.
După ora de sport, se duse la baie și se închise într-o cabină. Își mușca buzele, să nu scoată un hohot de plâns. Își amintea cum, în copilărie, se bucura de prăjituri, de clătite, fără să se gândească la kilograme. Cum râdea cu gura până la urechi, fără să-și acopere fața. Și cum, încet-încet, lumea începuse să-i șoptească, apoi să-i strige, că e „prea multă”.
Se întoarse în clasă cu ochii umflați. Nimeni nu părea să observe, nimeni nu părea să-i pese.
La prânz, își deschise caserola cu salată. De când începuse liceul, încerca să mănânce mai puțin. Spera că, dacă slăbea, ceilalți vor uita să o mai judece. Dar când o colegă se uită în farfuria ei, oftă teatral.
— Acum te prefaci că ești la dietă?
Mara nu răspunse. Nu mai avea putere.
În drum spre casă, se gândea cât de mult ar vrea să fie altcineva. Să aibă un trup care să nu fie motiv de dispreț. Să fie una din fetele care merg cu capul sus.
Când intră în curte, mama ieși pe ușă.
— Cum a fost azi?
— Bine, minți ea.
Dar în ochii ei mama citi adevărul. O strânse în brațe, iar Mara simți cum toate lacrimile pe care le ținuse în ea toată ziua izbucniră.
— Nu mai pot… spuse printre sughițuri. Toți râd de mine…
— Să nu-i asculți, fata mea. Ești bună, frumoasă, deșteaptă…
— Nu contează… Nimeni nu vede asta. Toți văd doar… grasă.
Mama îi mângâie părul, fără să știe cum să-i aline durerea.
— Știi, când aveam vârsta ta, eram și eu mai plinuță. Credeam că asta mă face mai puțin demnă de iubire. Dar nu kilogramele tale spun cine ești. Nu le lăsa să te definească.
Mara nu răspunse. În seara aceea, stătu în camera ei și se uită multă vreme în oglindă. Își vedea brațele, coapsele, obrajii rotunzi. Își dorea să se topească.
Dar, undeva, într-un colț al inimii, răsărise un gând mic, ca o lumină palidă. Dacă mama avea dreptate? Dacă într-o zi ar învăța să se privească altfel?
A doua zi dimineață, și-a pus din nou bluza albastră. Și-a strâns părul în coadă și a ieșit din casă cu pași mici, dar hotărâți.
La școală, când Andrei a râs din nou, Mara nu a mai plecat capul. S-a uitat drept în ochii lui și i-a spus:
— Poate pentru tine sunt doar grasă. Dar eu sunt mai mult decât atât.
S-a făcut tăcere. Pentru prima dată, Mara a simțit că vocea ei avea putere.
Era încă speriată, încă rănită. Dar în sufletul ei încolțea o promisiune: că nu se va mai lăsa definită de răutatea celorlalți. Că într-o zi, oglinda n-o să mai doară.
Sursă foto: Pixabay
