Cristina Cohuț
Pe când zorii abia mângâiau crestele munților ce înconjurau gospodăria modestă a lui Ivan Petrovici, un bărbat în vârstă de șaptezeci de ani își începea ziua ca de obicei. Cu chipul brăzdat de ani și ochii obosiți, dar blânzi, Ivan trăia în tihnă, alături de câinele său loial, Vera, o cățelușă ageră și devotată.
În dimineața aceea, liniștea fusese spartă de lătratul brusc al Verei. Câmpul era încă acoperit de ceață, iar Vera, de regulă calmă, dădea semne de neliniște. Începuse să alerge spre păduricea de la marginea proprietății, iar Ivan, intrigat, o urmă în tăcere.
Aerul devenea tot mai rece pe măsură ce se apropiau de inima păduricii. Vera se opri lângă un tufiș și rămase nemișcată, lătrând slab. Deodată, un plâns firav se auzi printre frunzele uscate. Inima bătrânului începu să bată mai repede. Se apropie, împinse crengile și… înlemni.
Pe o pătură improvizată din frunze, stăteau trei bebeluși înveliți în pături subțiri, tremurând de frig. Erau două fetițe și un băiețel, slăbiți, dar vii. Ivan îngenunche, cuprins de șoc, și se aplecă să verifice dacă micuții respirau.
Privirea lui cutreieră împrejurimile. Nu era niciun semn de altcineva, nicio explicație pentru ce vedea. Doar Vera, privind la el cu ochi umezi, de parcă l-ar fi îndemnat să nu rămână nepăsător.
— Doamne, ce oameni fără inimă pot face așa ceva? — murmură Ivan, cu vocea tremurândă.
Cu gesturi grijulii, îi strânse pe toți trei la piept și îi înfășură în paltonul său vechi de lână. Apoi o porni înapoi spre casă, cu pași grăbiți, purtând în brațe cel mai neașteptat dar și cea mai grea povară.
Ajuns la poartă, Maria Alekseevna îl aștepta. Avea făină pe mâini și chipul acoperit cu o basma, dar în clipa în care îl văzu, simți că ceva nu era în regulă.
— Ivane, ce s-a întâmplat? — întrebă ea, observând chipul palid al soțului.
Ivan nu-i răspunse imediat. Trecu pragul casei și așeză cu grijă pachetul viu pe masa din lemn. Maria rămase fără suflare când zări bebelușii.
— Doamne miluiește! De unde sunt copiii aceștia? — rosti ea, îngrozită.
— Vera i-a găsit în pădurice. Singuri. Părăsiți… — spuse Ivan, cu voce stinsă.
Maria reacționă imediat. Aducea pături curate, puțin lapte din cel păstrat pentru cafea, și începu să-i hrănească cu lingurița. Ivan aprinse soba și rămase în picioare, privind în gol.
— Ce facem acum? — întrebă el, cu mâinile împreunate ca în rugăciune.
— Avem grijă de ei. Nu putem face altfel. Apoi vedem noi ce urmează, — răspunse Maria, fără ezitare.
Orele treceau apăsător, iar casa lor, cândva liniștită, era acum animată de plânsete și suspine. Maria și Ivan țineau rândul, legănând copiii, înfășurându-i, vorbindu-le în șoaptă. Într-o clipă de liniște, Maria ridică privirea spre soțul ei.
— Dacă sunt din satul nostru?
Ivan o privi serios.
— Nu știu… și mi-e greu să cred că cineva de aici ar fi în stare de așa ceva.
— Poate n-o să aflăm niciodată… — șopti ea, în timp ce Vera, culcată lângă sobă, nu-și dezlipea ochii de copii.
Noaptea căzu greu peste gospodărie. Plânsetele mici și dese întrerupeau somnul. Ivan, stângaci dar dornic să ajute, se ridică din pat de câteva ori. Maria, epuizată, își făcea curaj din privirea caldă a bărbatului care nu spunea multe, dar simțea totul.
— Mâine trebuie să anunțăm pe cineva. Poate poliția. Sau părintele Petru. Nu putem ține tăinuiala, — spuse ea, culcându-i pe micuți în pătuțul improvizat.
Ivan nu zise nimic, privind în noapte, prin geam. Simțea în suflet că acel moment le schimbase viața pentru totdeauna.
Dimineața îi găsi obosiți. Nu dormiseră aproape deloc, dar n-aveau timp de odihnă. Ivan ieși să hrănească animalele, cu Vera mereu la picioarele lui. Maria pregătea ceva cald, un bulion simplu, ca să se adune după noaptea grea.
În casă, bebelușii dormeau strâns unul lângă altul, înveliți în pătura pe care Maria o cususe cândva din bucăți vechi de stofă.
— Ivane, vino o clipă, — îl chemă Maria din prag.
Ivan intră, ștergându-și mâinile pe pantalonii de pânză. Maria îl aștepta, cu brațele încrucișate și ochii obosiți.
— Nu putem să-i păstrăm. Știi și tu. Suntem bătrâni. Cu greu ne descurcăm cu traiul nostru.
Ivan tăcu. Își scoase pălăria, o strânse între palme și privi în podea.
— Știu… dar unde îi ducem? Și ce se va întâmpla cu ei?
Maria oftă. Și ea simțea legătura care se formase deja între ei și copii, dar realitatea era dură. Nu aveau resurse. Nu aveau sprijin. Doar dorința de a face bine.
Unul dintre bebeluși începu să plângă. Maria îl luă în brațe și-l legănă cu grijă. Ivan o privea în tăcere.
— Vanea, ascultă-mă. Nu putem hotărî nimic până nu vorbim cu părintele Petru. E un om cu minte limpede, respectat în sat. Poate ne luminează el, — spuse Maria, legănând cu grijă copilul în brațe.
— Bine, mergem la el după ce mâncăm ceva. Dar să știi un lucru, Maria: dacă nu găsim o soluție potrivită, nu-i voi lăsa pe acești copii să sufere. Fac tot ce-mi stă în putință, — zise Ivan, cu o hotărâre care o emoționă pe soția lui.
Maria îl privi atent. Știa bine că Ivan era un om de caracter, un om care nu se abătea de la ce-i dicta conștiința, nici măcar atunci când totul părea împotriva lui.
Mai târziu, după ce au înfășurat copiii în pături mai groase, i-au așezat cu grijă într-o căruță veche din lemn, pe care o foloseau de obicei pentru recoltă. Drumul până la biserică era lung și greu, cu roțile scârțâind pe terenul denivelat, dar Ivan și Maria mergeau în tăcere, fiecare cufundat în propriile gânduri.
Ajunși în fața bisericii vechi de piatră, părintele Petru îi întâmpină. Era un bărbat în jur de cincizeci de ani, cu păr grizonat și ochi calmi, care păreau să vadă mai adânc decât o făceau cuvintele.
— Ce v-a adus așa de devreme, dragii mei? — întrebă el zâmbind, dar zâmbetul i se stinse când privirea i-a căzut pe copiii din căruță.
— Părinte, avem nevoie de ajutorul dumneavoastră, — spuse Ivan.
— Am găsit trei copii. Trei bebeluși. Nu știm ce să facem, — continuă el, arătând către pătura în care micuții dormeau.
Preotul se opri, privind lung la micuți, cu uimire și neliniște.
— Sfinte Doamne… Intrați repede, haideți! Nu e o discuție de purtat în stradă.
Au fost conduși în anexă, o cameră simplă, dar caldă, unde băncile vechi și podeaua scârțâiau la fiecare pas. Ivan și Maria ezitară câteva clipe înainte să se așeze, privind în tăcere către bărbatul care le putea schimba destinul.
— Spuneți-mi tot, de la cap la coadă, — zise părintele, așezându-se în fața lor.
Ivan oftă și își drese vocea.
— Nu știu cum să vă spun, părinte. Azi dimineață, am ieșit cu Vera, cățeaua noastră. Nimic nu părea ciudat, până când Vera a început să latre și s-a dus spre pădurice. M-am luat după ea și, într-un tufiș, am auzit un plâns. Am dat la o parte crengile și… acolo erau. Trei copilași.
— Înfricoșător, — murmură preotul. — Singuri, în pădure?
— Da. Două fetițe și un băiețel, învelite în cârpe, așezați pe frunze. Am crezut că-i o vedenie… dar tremurau de frig, plângeau. N-am putut să-i las acolo, părinte. I-am luat, i-am dus acasă.
Maria interveni.
— L-am văzut pe Ivan intrând cu un chip cum nu i-am mai văzut niciodată. M-am temut că s-a întâmplat ceva rău. Apoi am văzut ce ținea în brațe și m-am cutremurat.
— Am pus mâna pe ce aveam: lapte, pături, i-am hrănit cum am putut, i-am înfășurat… dar nu știm ce urmează, — spuse ea, privind la copiii adormiți.
Părintele îi ascultă în tăcere, cu privirea pierdută în podeaua veche.
— Ce s-a întâmplat apoi? — întrebă, încet.
— Ne-am gândit că trebuie să vorbim cu cineva. Nu putem lua singuri o decizie atât de grea, — răspunse Ivan. — Știm că suntem bătrâni, cu greu ne descurcăm și cu ce avem. Dar cum să-i lăsăm? Cum să întorci spatele unor copii?
Maria îl întrerupse ferm:
— Vanea, nu spune că nu e treaba noastră. Acum sunt în viața noastră, și pentru mine sunt ai noștri, chiar dacă nu i-am născut. Nu putem fi nepăsători.
Părintele Petru încuviință din cap.
— Aveți inimi mari. Dar e o povară grea. Trebuie să vedem dacă cineva din sat i-a pierdut. Poate nu e vorba de abandon. Ați găsit vreo haină, vreun bilețel?
— Nimic, părinte. Doar cârpe murdare. Nicio urmă de identitate.
— Să nu judecăm aspru, — spuse Maria. — Poate mama lor era disperată. Poate a vrut să le dea o șansă.
Părintele le puse o mână pe umăr.
— Ați făcut ce era drept. Poate că Dumnezeu v-a ales pe voi să fiți lumina din întunericul acestor suflete. Eu voi întreba prin sat, poate se știe ceva. Dacă nu, vom găsi împreună o cale.
— Părinte, nu știm dacă putem duce totul. Suntem doi bătrâni și trei copii…
— Știu, Ivan. Dar nici să-i părăsiți nu puteți. Și vă înțeleg. Dumnezeu nu lasă pe nimeni fără sprijin. Poate tocmai acum, viața voastră capătă alt rost.
Maria strânse copilul mai aproape de piept, în timp ce Ivan privea în jos, tăcut.
— Ce facem acum? — întrebă ea.
— Rugați-vă și aveți grijă de ei. Eu voi fi lângă voi, — spuse părintele cu blândețe.
Au ieșit din biserică tăcuți, cu pași grei, dar cu o speranță mică în suflet. În căruță, copiii dormeau liniștiți, neștiind ce furtună au stârnit în viețile acestor doi bătrâni.
Când au ajuns acasă, soarele era sus. Casa lor, simplă și îmbătrânită, părea mai mică, dar parcă mai vie. Maria întinse pături pe jos și începu să pregătească un loc mai bun pentru copilași. Avea inima plină de neliniște, dar și de o iubire nouă, neașteptată.
Au pășit într-o cameră mică, din anexa bisericii, unde lumina intra domol printr-o fereastră cu rame vechi. Atmosfera era tăcută și caldă, iar în colț, într-un coșuleț simplu adus de Maria, cei trei bebeluși dormeau liniștiți, strânși unul în altul ca niște mlădițe firave.
Părintele Petru se așeză pe scaunul din fața lor, cu aerul unui om care purta o poveste grea.
— Am făcut cercetări despre Valentina, — începu el, cu o voce joasă, dar clară. — A venit în zona noastră acum câțiva ani, încercând să-și găsească un rost. Plecase departe de familia ei, care a respins-o când a aflat că era însărcinată. Nu era căsătorită și, din păcate, pentru unii asta a fost de-ajuns ca să o alunge.
Maria își duse mâinile la piept, strângându-le cu putere, iar Ivan se încruntă, simțind cum i se strânge inima.
— Și ce s-a întâmplat cu ea, părinte? De ce și-a lăsat copiii în pădure? — întrebă Ivan, cu glasul ușor tremurat.
Părintele coborî privirea, ca și cum ar fi căutat cuvintele potrivite.
— A murit la scurt timp după naștere. O femeie bătrână care locuia aproape de coliba ei mi-a spus că Valentina a fost foarte slăbită… și n-a mai rezistat. Unii spun că pur și simplu s-a stins de epuizare.
— Dar copiii? Cum au ajuns singuri acolo?
— Înainte să moară, Valentina i-a încredințat femeii o scrisoare, rugând-o să o dea cuiva de încredere, dacă se va întâmpla ceva. Când am început să întreb prin sat, femeia a venit la mine și mi-a înmânat plicul. Cred că e dreptul vostru să-l citiți, — spuse preotul, scoțând din geantă un plic îngălbenit de vreme.
Îl înmână cu grijă Mariei, care îl luă cu degete tremurânde. Cu respirația tăiată, desfăcu plicul și, cu voce joasă dar clară, începu să citească:
— „Celui care va găsi copiii mei,
Dacă ai ajuns să citești această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt. I-am iubit cu toată ființa mea, dar nu am avut puterea și mijloacele să le ofer ceea ce meritau. Te rog, ai grijă de ei.
Numele lor sunt Sofia, Matvei și Emelia. Sunt tot ce am avut mai scump pe lume. Tot ce cer este să nu uite că au fost iubiți.
Chiar dacă eu nu mai sunt lângă ei.”
Glasul Mariei se frânse la ultimele cuvinte, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. Ivan își plecase capul, privind în gol, cu buzele strânse și mâinile încleștate în poală.
— Așa deci… — rosti el încet, aproape șoptit. — Acești copii sunt moștenirea Valentinei. Un dar, dar și o rugăminte tăcută.
Se întoarse ușor spre Maria și continuă, cu voce caldă:
— Poate nu ne-au fost dați întâmplător. Poate Dumnezeu a știut că, oricât am fi de bătrâni, mai avem dragoste de oferit.
Maria îl privi lung, cu ochii înlăcrimați și un zâmbet blând. Se apropie de el și își sprijini capul pe umărul lui, cu gestul unei iubiri liniștite, dar adânci.
— Sunt familia noastră acum, Vanea. Așa cum i-am primit, așa îi vom crește. N-avem avere, n-avem tinerețe… dar avem inimă. Și asta va fi de-ajuns.
Flăcările din sobă pâlpâiau încet, proiectând umbre liniștitoare pe pereții scorojiți. Trei respirații moi se auzeau din coșulețul din colț, iar pacea serii le învăluia pe toate.
Afară, primele fulgi de zăpadă cădeau ușor peste sat, acoperind urmele zilelor grele. Iar înăuntru, în casa veche cu pereți subțiri și suflete mari, începea o nouă poveste.
O poveste născută nu din sânge, ci din alegere. Nu din obligație, ci din bunătate.
Și când Ivan și Maria își ridicară ochii spre cei trei copii adormiți, în privirile lor nu era nici urmă de îndoială: vor fi pentru acești micuți nu doar adăpost, ci și mamă și tată — cu inima, pentru tot restul vieții.
