Roxana
Au trecut două săptămâni de la înmormântarea Laurei. Două săptămâni în care Mihai nu a vorbit cu nimeni. Nu a mâncat aproape nimic. Nu a ieșit din casă. Nu a pus mâna pe telefon. Nu a răspuns la întrebările poliției. Doar a stat în camera lor — aceeași în care ea murise, cu ochii larg deschiși, lăsând în urmă o liniște care s-a transformat în obsesie.
Camera mirosea încă a parfumul ei. Pe noptieră rămăsese o eșarfă subțire, pe care n-a avut curajul s-o atingă. Pe podea, urmele pașilor lui din noaptea aceea încă se vedeau. Nu știa dacă erau reale sau dacă mintea i le proiecta.
Aproape în fiecare noapte, se trezea brusc la ora 3. Cu senzația că cineva îl privește. Întotdeauna din colțul camerei. Același colț. Același întuneric. Și același sunet slab: foșnetul unei pagini care se întoarce singură.
Jurnalul pe care nu-l știa
În a cincisprezecea zi, Mihai a primit un plic. Era lăsat pe pragul ușii. Fără timbru, fără nume. Pe spate, scris cu un scris ordonat, feminin, se afla un singur cuvânt:
„Continuarea.”
L-a dus în cameră și l-a deschis cu mâini tremurânde. Înăuntru era un jurnal — o agendă neagră, cu colțurile uzate. Pe prima pagină scria:
„Jurnalul Laurei. Început: cu un an înainte de sfârșit.”
Mihai simți un val de frig urcându-i pe șira spinării. Începu să citească.
Zi după zi, Laura notase tot. Când i-a descoperit mesajele. Când l-a urmărit. Când a văzut-o prima dată pe Catia. Când s-a dus la ginecolog și a aflat că nu mai poate avea copii. Când a simțit că Mihai se răcește. Când i-a căutat în telefon pozele, apelurile. Când a plâns în baie, pe podea, ca să nu o audă nimeni.
Dar cel mai tare l-a lovit o frază scrisă cu litere mari:
„Mihai m-ar putea omorî și tot nu m-ar privi altfel decât o face acum: ca pe o greșeală pe care nu are curajul s-o recunoască.”
A plâns. În sfârșit a plâns. Nu pentru ea. Ci pentru el. Pentru omul care devenise.
Catia dispare
A doua zi, a vrut să o sune pe Catia. Nu pentru dragoste. Nu pentru dor. Ci pentru că simțea că trebuie să-i spună ceva. Că totul s-a terminat. Că nu mai există „ei”.
Numărul era dezactivat. Conturile ei de social media șterse. Garsoniera în care stătea — goală. Nimeni nu știa nimic. Ca și cum ar fi fost o umbră.
La secția de poliție, un agent l-a informat sec:
— Domnișoara Catia Matei a părăsit orașul cu o zi înainte de decesul soției dumneavoastră. Fără explicații. Cu un singur bagaj. Și-a dat demisia, și-a închis conturile. Se pare că știa ce urmează.
Mihai a plecat de acolo cu pași mecanici. A realizat că toată viața lui era construită pe o înșelătorie care îl mințise înapoi. Catia nu-l iubise. Îl jucase. Iar Laura? Laura știa. Tot timpul știa.
Mesajul de la mormânt
În noaptea următoare, a visat-o. Stătea pe o bancă, în cimitir, purtând aceeași rochie în care fusese înmormântată. Avea părul despletit și zâmbea. Nu cu tristețe. Cu un fel de liniște amară.
— Ai citit tot? îl întreba în vis.
— Da.
— Atunci știi că nu a fost despre moarte. A fost despre trezire.
Când s-a trezit, era tot ora 3. Pe pat, lângă el, jurnalul Laurei era deschis la o pagină pe care nu o ținuse minte:
„Dacă Mihai citește asta, înseamnă că am reușit. Poate că nu sunt moartă. Poate că doar dorm în conștiința lui.”
A încremenit. Nu scria acolo ieri. Sau da?
Ultima fotografie
La câteva zile după aceea, Mihai a primit un e-mail de pe un cont necunoscut. Subiect: „Pentru tine, dar nu doar pentru tine.”
Atașamentul era o fotografie.
Era el, în pat cu Catia, dormind. Și în colțul camerei — aproape invizibilă — apărea silueta Laurei, în oglindă. Privea. Întoarsă spre ei.
Mihai a țipat. A căzut de pe scaun. A spart telefonul. Dar imaginea rămăsese în mintea lui ca o arsură.
Ceva se schimbă
De atunci, ceva s-a schimbat în Mihai. Nu mai ieșea deloc. Dar în fiecare seară, aprindea lumânări în dormitor. Vorbea cu ea. Îi citea din jurnal. Îi cerea iertare.
Unii vecini spun că l-au auzit noaptea, vorbind singur, murmurând: „Încă o zi. Încă un pas spre tine.”
Gardienii cimitirului spun că în fiecare sâmbătă, la ora 3, apare un bărbat cu părul alb, care stă ore întregi în fața mormântului Laurei, scriind într-un caiet.
Nimeni nu știe ce scrie acolo.
Dar dacă ai merge acolo într-o sâmbătă, ai putea vedea pe crucea ei un bilețel legat cu sfoară:
„Ea știa. Tot timpul știa. Iar eu abia acum învăț.”
