Roxana
Când Mihaela, iubita mea, a decis să mi-l prezinte pe fiul ei adolescent, Andrei, știam că întâlnirea nu va fi simplă. Eram conștient de reticența lui Andrei de a accepta un nou bărbat în viața mamei sale, iar Mihaela își exprimase de mai multe ori îngrijorarea legată de cum va reacționa el. Cu toate acestea, niciunul dintre noi nu era pregătit pentru dezvăluirea neașteptată care avea să schimbe totul.
Era o duminică însorită, iar razele soarelui pătrundeau prin ferestrele bucătăriei, luminând colțul unde stăteam eu și Mihaela. Anticiparea se amesteca cu o anxietate profundă în timp ce așteptam să apară Andrei. Deși eram pregătit să-l întâlnesc, nu eram sigur cum aveam să-i câștig încrederea unui băiat de 15 ani, cunoscut pentru atitudinea sa protectoare față de mama lui.
Când Andrei a intrat, aerul din cameră s-a schimbat. Cu părul întunecat care îi cădea pe frunte și o privire concentrată pe telefon, nici măcar nu s-a uitat la mine. Era clar că nu avea chef de conversații prietenoase.
„Așadar, Andrei,” am spus, încercând să aduc o notă de entuziasm în voce. „Mama ta mi-a vorbit mult despre tine. E grozav să te cunosc în sfârșit.” El a ridicat din umeri fără să mă privească în ochi. Mihaela mi-a aruncat o privire scuzabilă, în timp ce se străduia să mențină o atitudine calmă. Își dorea să ne înțelegem, iar eu îmi doream același lucru, dar Andrei nu părea deloc interesat.
Apoi, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Fără să ezite, Andrei a început să-i vorbească mamei lui în franceză, clar intenționat să nu înțeleg ce spune. Credea că nu știu franceză, dar, de fapt, am învățat limba încă din copilărie, în ciuda protestelor mele față de obsesia mamei mele pentru educația lingvistică.
Ascultând conversația, am realizat că Andrei îi sugera Mihaelei să înceteze să mai ascundă adevărul și să-mi spună despre ce era vorba. Era clar că exista un secret pe care nu mi-l dezvăluise, iar cuvintele lui Andrei m-au lovit ca un trăsnet: „Mama va avea trei copii.”
Nu am mai putut rămâne tăcut. „O mamă a trei copii? Ce înseamnă asta?” am întrebat, incapabil să-mi ascund șocul.
Atât Mihaela, cât și Andrei au întors privirile către mine, uimiți. „Vorbești franceză?” a întrebat Andrei, nevenindu-i să creadă.
Mihaela și-a coborât privirea. „Îmi pare rău,” a spus ea cu o voce abia auzită. „Nu am vrut să-ți ascund asta. Mi-a fost doar frică.”
„Frică de ce?” am întrebat, simțind cum pulsul mi se intensifică.
„Frică să nu pleci,” a răspuns ea, cu vocea tremurândă. „Înainte să te cunosc, începusem procesul de adopție pentru doi copii. Întotdeauna mi-am dorit să adopt, dar a durat ani de zile și nu credeam că se va concretiza. Însă acum, urmează să-i primesc în doar o săptămână.”
Lumea parcă s-a prăbușit în jurul meu. Mihaela urma să devină mamă a trei copii într-o săptămână, iar eu nu aveam nicio idee despre asta până în acel moment. M-am uitat la ea, iar ochii ei erau plini de frică și speranță.
„O săptămână?” am spus aproape șoptit. „Vei fi mamă a trei copii în doar o săptămână?” Mihaela a încuviințat, lacrimile începând să-i curgă pe obraji. „Îmi pare atât de rău, Daniel. Ar fi trebuit să-ți spun mai devreme, dar mi-a fost frică să nu te pierd.”
Andrei a intervenit, privindu-mă cu o sinceritate surprinzătoare. „Mama nu a vrut să te mintă. Nu și-a dorit să te piardă. Iar eu… nu am vrut să mă atașez de cineva dacă urma să pleci.”
Vorbele lui Andrei m-au atins profund. Băiatul acesta nu era doar reticent, ci și speriat de perspectiva pierderii unei persoane înainte de a avea șansa să se apropie de ea. Însă eu ce aveam să fac? După pierderea soției mele, îmi reconstruisem viața cu greu, pas cu pas, și acum mi se cerea să mă arunc direct în rolul de tată pentru trei copii?
„Înțeleg, Mihaela,” am spus într-un final, cu o voce mai aspră decât intenționam. „Dar asta… este enorm. M-am străduit să-mi reconstruiesc viața, iar acum îmi ceri să devin tată peste noapte?”
Mihaela s-a înfiorat la auzul tonului meu, iar eu am regretat imediat duritatea cuvintelor. „Nu îți cer să fii tatăl lor imediat,” a spus ea. „Îți cer doar să ne oferi o șansă. Știu că e complicat și haotic, dar am putea fi o familie. Tu, eu, Andrei și copiii. Putem să facem asta.”
Întrebarea a plutit în aer: eram pregătit să fac acest pas sau mă pregăteam pentru un alt eșec? În acel moment, Andrei și-a făcut curaj să vorbească din nou. „Și eu sunt speriat,” a spus el cu vocea tremurândă. „Am văzut-o pe mama rănită înainte și nu vreau să o mai văd așa. Dar dacă rămâi, cred că ar putea fi bine.”
Cuvintele lui simple, dar sincere, m-au lovit ca un pumnal. Am realizat că Andrei nu era doar un adolescent dificil, ci un copil care încerca să-și protejeze mama și pe sine însuși de o altă dezamăgire. Cu toate acestea, îmi oferea o șansă să fac parte din viața lor.
„Bine,” am spus în cele din urmă, trăgând aer adânc în piept. „Voi rămâne. Dar dacă vom face asta, trebuie să fim cinstiți unii cu alții, indiferent cât de greu va fi.”
Ochii Mihaelei s-au umplut de lacrimi, dar de data aceasta erau lacrimi de ușurare. „Îți promit, Daniel. Fără secrete. Vom face asta împreună.”
În zilele ce au urmat, ne-am pregătit cu toții pentru sosirea celor doi copii adoptați. Când agenția de adopție i-a adus la noi acasă, o fetiță de șapte ani, pe nume Sara, și un băiat de nouă ani, Luca, erau vizibil speriați și copleșiți.
„Bună,” am spus încet, aplecându-mă la nivelul lor. „Sunt Daniel. Aceasta este Mihaela, iar pe Andrei l-ați cunoscut deja. Suntem foarte fericiți că sunteți aici.”
„Totul va fi bine,” a adăugat Mihaela, vocea ei fiind caldă și liniștitoare. „Suntem aici pentru voi și ne vom ocupa de voi. Suntem acum o familie.”
Ziua a fost plină de momente de timiditate și râsete nervoase, dar pe măsură ce trecea timpul, zâmbetele timide începeau să apară pe chipurile Sarei și lui Luca. Până la ora cinei, atmosfera din casă devenise mai relaxată, iar noi ne-am așezat împreună la masă, simțind o senzație ciudată de împlinire.
Era începutul unei noi călătorii, una frumoasă, complicată și haotică. Dar simțeam că merită fiecare pas.
Mai târziu, după ce copiii s-au culcat, am stat în holul casei, ascultând liniștea care se așternuse. Mihaela s-a alăturat, ținându-mă de mână. Nu era nevoie să vorbim; tăcerea era suficientă.
Făcuserăm primii pași împreună, și acum, pentru prima dată după mult timp, nu mă mai temeam. Eram exact acolo unde trebuia să fiu.
