Mirela Loșniță
Eu și soțul meu suntem genul acela de oameni crescuți cu sunetul sirenelor de ambulanță și lumina neoanelor – tipici orășeni. Totuși, în fiecare weekend, simțim nevoia să evadăm din agitația orașului și să ne refugiem în liniștea satului. De curând, am făcut pasul cel mare și am cumpărat o casă într-un sat pitoresc, departe de aglomerație. Avea nevoie de renovări serioase, dar aerul curat și priveliștile – o pădure liniștită, un lac cristalin – compensau totul. Era locul în care am visat mereu să ne retragem.
Cum a pus soțul meu capăt unei ispite la țară
Curtea era, ce-i drept, într-o stare dezastruoasă, iar casa avea nevoie de multă grijă, dar am început să o transformăm pas cu pas. Fiecare colț recondiționat prindea viață, iar energia noastră se înmulțea odată cu fiecare detaliu terminat. Am decis să marcăm acest nou început cu o mică petrecere între prieteni și, în loc să gătim în casă, am hotărât să construim un foișor în spatele casei. Ne-am ocupat de materiale, am angajat câțiva muncitori dintr-un sat apropiat și am așteptat ziua cea mare.
În dimineața petrecerii, m-am trezit devreme ca să pregătesc masa, dar mi-am dat seama că nu aveam suficienți bani cash pentru a plăti materialele comandate. I-am lăsat un bilețel soțului și am plecat repede în oraș să rezolv problema.
Când m-am întors, realitatea părea desprinsă dintr-un film absurd: vecina noastră fugea din curte, aproape dezbrăcată, urlând și înjurând ca la ușa cortului, iar soțul meu era în pragul casei, râzând cu lacrimi. Am rămas fără cuvinte. Nu știam dacă să mă panichez, să țip sau să râd. Am încercat să aflu ce se întâmplase, dar soțul meu se prăpădea de râs și nu reușea să-mi spună nimic coerent.
După câteva minute în care și-a recăpătat suflul, mi-a povestit întreaga întâmplare.
Se pare că, după ce am plecat, el s-a trezit, a găsit bilețelul și a ieșit în curtea din spate să-și întâmpine muncitorii. Le-a oferit o cafea și au stat de vorbă în timp ce așteptau să ajungă materialele. La un moment dat, din casă s-a auzit o voce: vecina noastră, îmbrăcată provocator, l-a strigat sub pretextul că are nevoie de zahăr.
Soțul meu, isteț din fire, a simțit imediat intențiile. Nu era vorba despre zahăr. Așa că a decis să-i răspundă în aceeași notă ironică:
— Și eu ce primesc în schimb?
Femeia, interpretând replica ca o invitație, a renunțat imediat la sarafanul scurt și a început să-i arate, fără rețineri, ce avea de oferit. Soțul meu, fără să se clintească, i-a spus:
— Nu aici. Hai în spate, să nu ne vadă nimeni.
A condus-o cu calm până în zona foișorului, unde muncitorii stăteau la masă, și a rostit:
— Băieți, n-am bani să vă plătesc. Poate acceptați pe ea, în natură!
Reacția a fost instantanee: vecina a țipat, și-a adunat sarafanul și a rupt-o la fugă printre înjurături și exclamații. Muncitorii au izbucnit în râs, iar soțul meu și-a reluat cafeaua cu o expresie satisfăcută.
Când am auzit întreaga poveste, n-am putut să mă abțin. Am râs cu poftă și mi-am dat seama cât de norocoasă sunt să am un soț care, în loc să cadă în capcana unui flirt ieftin, a transformat situația într-o lecție de bun-simț și loialitate.
De atunci, nu am mai văzut-o pe vecină în preajma noastră. A dispărut discret, fără să mai caute zahăr sau altceva.
Viața la sat ne-a oferit o mulțime de surprize, dar nimic nu se compară cu această întâmplare care, dincolo de comicul ei, mi-a reamintit cât de puternică poate fi fidelitatea spusă printr-un gest simplu și ironic.
