Laciu Andreea
Casa în care am copilărit era plină de amintiri, iar în sufragerie, lângă aparatul vechi de radio, se afla o cutie mare, plină cu viniluri. Tata colecționa muzică de când era tânăr și, deși noi, copiii, nu înțelegeam pe-atunci, acele discuri erau o comoară neprețuită.
După ce tata a murit, am rămas cu colecția lui. Nu am știut ce să fac cu ea — o parte din mine simțea că e o comoară, alta că e doar un morman de discuri prăfuite.
Într-o după-amiază de duminică, plictisit și curios, am decis să scot un vinil la întâmplare. Era un disc cu o copertă șifonată, fără titlu pe ea, doar o fotografie alb-negru cu un bărbat și o chitară.
Am pus acul pe el, iar casa s-a umplut de sunetul cald, analogic, al unei melodii necunoscute.
Melodia era simplă, dar avea ceva profund. Vocea cântărețului era caldă, plină de emoție, iar versurile păreau să-mi vorbească direct mie, în acea clipă.
A început să-mi vină în minte amintiri din copilărie, momente cu tata — cum mă învăța să merg pe bicicletă, cum râdea când mă împiedicam sau cum se așeza pe fotoliu cu chitara lui după o zi grea de muncă.
Era o piesă pe care tata o cânta doar pentru el, o piesă pe care nu am auzit-o niciodată în casă.
Curios, am început să caut informații despre cântec și artist. Nu am găsit nimic în biblioteci sau online. Numele scris pe etichetă era un pseudonim, „Ionel Drăguș”, un nume pe care nu-l mai auzisem niciodată.
Am decis să povestesc despre descoperire unui prieten pasionat de muzică veche, Andrei.
— Probabil e un disc rar, mi-a spus el entuziasmat. Poate e o înregistrare făcută chiar de tata.
Acea idee m-a făcut să ascult din nou, să încerc să descifrez versurile, să găsesc orice indiciu care să mă apropie de adevăr.
Într-o noapte, am visat că tata îmi cântă la chitară. În vis, vocea lui era limpede și caldă, iar melodia era aceeași.
M-am trezit cu o dorință puternică să aflu totul despre acel vinil și despre cântec.
Am început să caut în cutia cu amintiri a tatălui, să caut notițe, jurnale sau fotografii care să mă ajute.
Într-un caiet vechi, am găsit o pagină unde tata scrisese versuri. Erau versurile acelei melodii!
Am înțeles atunci că piesa era creația lui, o poveste personală, o confesiune despre viață, iubire și speranțe.
Tata nu doar ascultase muzică, ci compunea și cânta din suflet, ascunzând aceste piese doar pentru el și pentru câteva momente de liniște.
Această descoperire m-a schimbat. Mi-a arătat că în spatele tăcerilor și al gesturilor simple există o lume bogată, plină de emoții nerostite.
Am început să învăț să cânt la chitară, să-i învăț melodiile și să păstrez vie amintirea lui prin muzică.
Acum, când ascult vinilul, nu aud doar o melodie veche, ci un legământ între generații, o punte între mine și tata, o poveste care nu se termină niciodată.
Sursă foto: Pixabay
