Filip George
Fotbalul italian are un nou erou, iar el vorbește românește. Cristi Chivu a scris duminică seara, 3 mai 2026, una dintre cele mai frumoase pagini din istoria recentă a Serie A: a câștigat titlul de campioană a Italiei cu Inter Milano, la primul său sezon pe banca primei echipe, și a adus pe San Siro al 21-lea Scudetto din palmaresul nerazzurrilor.
Cum i s-a schimbat viața lui Chivu în timp ce fuma și asculta o melodie italiană. „Unde te duci”
Iar dacă povestea în sine e remarcabilă, contextul în care a început această aventură o transformă într-un scenariu demn de un film.
Telefonul care a schimbat totul: „Întoarce-te. Ești noul antrenor al lui Inter”
Roberto Maida a publicat luni, 4 mai, în La Gazzetta dello Sport, un articol emoționant intitulat „Cercul s-a închis”. Cel mai citit cotidian sportiv din lume reconstituie momentul în care viața lui Chivu s-a schimbat în câteva secunde.
Era pe autostradă, în drum spre Parma, unde urma să semneze contractul de antrenor principal. O țigară aprinsă, o melodie italiană în difuzoare, gândul la noua provocare. Apoi, ecranul telefonului din mașină s-a aprins cu un nume scurt: MAROTTA.
„Unde te duci?”
„Să semnez, domnule președinte.”
„Întoarce-te. Ești noul antrenor al lui Inter. Cupa Mondială a Cluburilor se apropie, nu mai avem niciun minut de pierdut.”
Chivu le spusese deja oficialilor de la Parma o frază pe care abia atunci a înțeles-o pe deplin: „Voi refuza orice ofertă, cu excepția uneia. Exact asta.” Exact aceea era. Exact atunci a venit.
Și-a sunat soția, Adelina. A părăsit autostrada la prima ieșire posibilă. A întors mașina și s-a îndreptat spre Viale della Liberazione, sediul lui Inter. Câteva ore mai târziu, semna un contract pe doi ani cu echipa pe care o iubise ca jucător. Avea să fie alegerea inimii pe care nu o va regreta niciodată — în curând, contractul va fi prelungit până în 2028.
Inter pariase pe el. Restul Italiei pariase împotrivă
În vara anului 2025, după despărțirea tensionată de Simone Inzaghi și după finala de Champions League pierdută umilitor, 0-5 cu PSG, Inter avea nevoie de un reset. Numele care circula insistent în presa italiană era Cesc Fabregas, antrenorul revelație de la Como. Chivu nu era opțiunea evidentă. Era pariul.
Marotta a ales inima. A ales un om care înțelegea clubul din interior, nu din manualele de tactică. Un om care purtase tricoul nerazzurrilor în vremurile glorioase ale lui Mourinho, când a câștigat Champions League în 2010. Un om care, ca antrenor la Primavera, adusese deja un titlu la Inter în 2021-2022.
Începutul i-a dat dreptate scepticilor, nu lui Marotta. Inter s-a prăbușit la Cupa Mondială a Cluburilor după patru meciuri. Transferurile vizate în vară — Lookman și Koné — nu s-au concretizat. În toamnă au venit înfrângerile dureroase: acasă cu Udinese (1-2), la Torino cu Juventus (3-4 într-un meci nebun) și la Napoli (1-3) pe 25 octombrie. După trei mari derby-uri pierdute consecutiv, încrederea în Chivu era la pământ.
Era momentul în care mulți antrenori ar fi ridicat tonul, ar fi schimbat sistemul, ar fi căutat vinovați. Chivu a făcut exact opusul.
„Vreau să schimb mentalitatea bazată pe plângeri”
În timp ce Marotta protesta public față de arbitrajul de la Napoli, Chivu spunea calm, în conferința de presă: „Vreau să schimb această mentalitate bazată pe plângeri.” A insistat pe sistemul 3-5-2, și-a cucerit jucătorii unul câte unul, a răbdat. Înainte de începerea campionatului, lăsase deja o frază care avea să devină mantra sezonului: „Nu te poți întoarce să schimbi începutul. Dar poți schimba sfârșitul.”
A schimbat sfârșitul. Și încă cum.
După cele trei înfrângeri din toamnă, Inter a pornit o serie incredibilă: șase victorii consecutive cu Pisa (2-0), Como (4-0), Genoa (2-1), Atalanta (1-0), Bologna (3-1) și Parma (2-0). Singura frână, un 2-2 acasă cu Napoli, pe 11 ianuarie. Apoi, alte 11 victorii și un singur egal în următoarele 12 etape. În derby-ul cu Juventus, pe 14 februarie pe San Siro, 3-2 într-un meci care a anunțat că Inter pornise spre titlu.
Au mai existat două opriri pe drum, ambele dureroase: derby-urile pierdute cu Milan, dus și întors, ambele 0-1. Iar între cele două înfrângeri cu rivala eternă, Chivu și-a condus echipa la 14 victorii și un egal. O statistică pe care doar marii antrenori o au.
Como, momentul-manifest. Și ironia destinului
Dacă există un meci care rezumă sezonul lui Inter, acela e victoria cu Como, în deplasare, scor 4-3 după o remontada spectaculoasă de la 0-2. Adversarul de pe banca celor de la Como? Cesc Fabregas. Exact omul care ar fi putut fi în locul lui Chivu pe banca lui Inter.
Aproape o predestinare. Chivu, „pariul”, învingea în răsturnare exact alternativa preferată inițial. Și o făcea cu echipa transformată într-un grup care învățase să câștige fără să strălucească mereu, să sufere fără să se rupă, să rămână calmă când scorul era împotrivă.
San Siro, după 37 de ani. Și o țigară pentru sărbătoare
Duminică, 3 mai 2026, pe un San Siro în delir, Inter a învins Parma 2-0 prin golurile lui Thuram (minutul 46) și Mkhitaryan. Scudetto-ul a fost cucerit cu trei etape înainte de finalul sezonului, ceea ce nu se mai întâmplase pentru un antrenor nerazzurro din 2008, de la Mourinho încoace. Mai mult, Inter nu mai sărbătorise un titlu acasă, pe San Siro, de 37 de ani — din 28 mai 1989, când Matthäus marca golul decisiv cu Napoli.
Sărbătoarea a fost în stilul omului. Fără excese, fără declarații triumfaliste. „Scudetto-ul este al băieților și al predecesorilor mei”, a spus Chivu, refuzând să-și asume meritele. Apoi, o țigară aprinsă, simbol al unui personaj care nu joacă teatru pentru camerele de televiziune.
Căpitanul Lautaro Martinez a recunoscut, la microfoanele Sky Italia, ce nu se vedea din afară: „Nu era ușor să reîncepi după anul trecut.” Iar Marotta, președintele care făcuse acel telefon de pe autostrada Parmei, a închis discuția definitiv: „Chivu trebuie să rămână mulți ani.”
Va rămâne. Prelungirea până în 2028 e deja pe masă, conform Gazzetta.
Locul lui în istorie: alături de Sacchi, Mancini și Castellazzi
Cifrele performanței sale sunt copleșitoare. Cristi Chivu este abia al patrulea antrenor străin din istoria lui Inter care câștigă Scudetto. În același timp, devine doar al doilea om din istoria clubului care cucerește titlul atât ca jucător, cât și ca antrenor. Înaintea sa a reușit performanța doar Armando Castellazzi, în 1930 ca jucător și în 1939 ca tehnician.
Iar dacă duce trofeul Cupei Italiei acasă pe 13 mai, când Inter întâlnește pe Lazio în finala de pe Olimpico (ora 21:00), Chivu îl va depăși inclusiv pe Castellazzi. Va fi singurul nerazzurro care a câștigat ambele competiții interne ca jucător și ca antrenor.
Drumul său e o hartă a fotbalului european: Craiova, Ajax, Roma, Inter ca jucător. Inter Primavera ca antrenor — cu un titlu cucerit în 2021-2022. Inter campioană a Italiei ca antrenor principal, în 2026.
Cum scria Maida în Gazzetta: „Cercul chiar s-a închis.”
De ce contează pentru România
Cristi Chivu este primul român din istorie care câștigă Serie A ca antrenor. Într-un fotbal italian unde au scris istorie nume ca Mircea Lucescu, Dan Petrescu sau Gică Hagi — toți, în diverse moduri, legați de Peninsulă —, niciunul nu reușise să ridice un Scudetto. Chivu a făcut-o, și a făcut-o cu cel mai blazonat club al Italiei, în primul său sezon pe bancă, după ce a fost considerat un pariu îndoielnic.
Mai mult, a făcut-o fără declarații strigate, fără promisiuni mari, fără a juca rolul vreunui Mourinho. „Chivu nu voia să fie Mourinho. Voia să fie el însuși. A fost ambele fără să-și dea seama”, scrie Maida. E poate cea mai bună descriere a unui antrenor care a venit în vara trecută cu reputația de „om al vestiarului” și pleacă din primul sezon cu reputația unui constructor.
Telefonul de pe autostradă i-a schimbat viața. Răbdarea, calmul, refuzul de a se plânge i-au schimbat sezonul. Iar duminică, pe San Siro, totul s-a împlinit.
Italia are un nou rege. Iar regele vorbește cu accent românesc.
