Loredana Ionescu
Relația mea cu cumnata mea, Andreea, fusese mereu complicată. Era genul de persoană care întotdeauna trebuia să fie în centrul atenției, să fie admirată pentru casa ei impunătoare, hainele de firmă și viața plină de lux. Pentru ea, fiecare ocazie era un motiv de a se lăuda, iar cine nu se ridica la nivelul ei era privit cu dispreț. Totul devenise și mai greu de suportat în ultimul an, de când Mihai, soțul meu, și-a pierdut locul de muncă. Criza financiară prin care treceam ne forțase să renunțăm la multe lucruri, iar fiecare întâlnire de familie devenea o provocare emoțională pentru mine.
Cumnata mea m-a umilit la masa de familie
Când Andreea a anunțat că va organiza o cină mare pentru a sărbători pensionarea socrului nostru, am simțit un nod în stomac. Știam că evenimentul va fi încă o scenă pentru ea, o paradă a bunurilor și gusturilor ei rafinate. Mihai își găsise un job ocazional pentru a suplimenta veniturile noastre și urma să fie la muncă în acea zi, așa că am fost nevoită să mă duc singură. Cu bugetul nostru strâmt, singura soluție a fost să pregătesc o budincă veche de familie, rețeta bunicii, un desert simplu, dar plin de suflet și amintiri.
Când am ajuns la casa Andreei, o vilă impresionantă cu fațadă de marmură și candelabre strălucitoare, am simțit cum îmi crește inima în piept. Casa era deja plină de invitați îmbrăcați elegant, iar mesele erau încărcate cu tot felul de mâncăruri alese: brânzeturi franțuzești, sushi proaspăt, fructe de mare și deserturi artizanale. Am intrat cu farfuria mea acoperită cu grijă și am încercat să-mi păstrez calmul.
Andreea m-a văzut imediat și s-a apropiat cu o privire evaluatoare. Rochia ei roșie strălucitoare îi sublinia silueta perfectă, iar parfumul scump părea să umple încăperea.
– Elena, ai adus ceva? a întrebat ea, deși era clar că știa răspunsul. Privirea ei s-a ațintit pe farfuria mea acoperită, și o umbră de dispreț i-a traversat chipul.
– Da, am făcut budinca bunicii, am spus eu, încercând să-mi mențin vocea fermă, deși inima îmi bătea cu putere.
Andreea a ridicat o sprânceană, apoi a pufnit.
– Serios? Toată lumea a contribuit cu ceva special, iar tu vii cu… asta? Nu pot să servesc așa ceva la masa mea. E rușinos.
Cu toate că în jur oamenii păreau să fie prea ocupați cu propriile conversații pentru a observa schimbul nostru, am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Am încercat să răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Îmi doream doar să ies de acolo cât mai repede, să mă îndepărtez de acea scenă umilitoare.
– Dacă nu ai altceva, cred că ar fi mai bine să pleci, a spus ea cu o voce suficient de tare încât să atragă privirile câtorva curioși.
M-am întors pe călcâie, cu lacrimile în ochi, și am ieșit pe ușă fără să mai privesc înapoi. Pe drum spre casă, îmi repetam în minte aceleași gânduri de furie și rușine, iar când am ajuns acasă, am izbucnit în plâns. Mihai m-a găsit mai târziu stând pe canapea, cu ochii roșii și obosiți, și a înțeles imediat că ceva grav se întâmplase. I-am povestit printre suspine cum Andreea mă umilise în fața tuturor.
– Nu se poate așa ceva! a spus el, cu ochii aprinși de furie. Mâine dimineață o voi suna să-i spun exact ce cred despre comportamentul ei!
Karma a avut ultimul cuvânt
Dar nu a fost nevoie. Dimineața următoare, telefonul a sunat devreme. Era mama Andreei, cu o voce tremurândă de panică.
– Elena, draga mea, îmi pare atât de rău pentru ce s-a întâmplat ieri. Andreea a fost… pedepsită, ca să zic așa. Toată mâncarea de lux pe care a insistat să o aducă invitații s-a dovedit a fi stricată. A provocat o toxiinfecție alimentară gravă, iar mulți dintre cei prezenți au fost nevoiți să meargă la spital.
Am rămas fără cuvinte, încercând să procesez ceea ce auzeam. Imaginea Andreei, cu toată eleganța și mândria ei, dar cu o casă plină de invitați bolnavi și doctori care intră și ies, mi-a apărut în minte. Nu-mi puteam opri un zâmbet slab.
– Îmi pare rău să aud asta, am spus, deși o parte din mine simțea că justiția divină își făcuse treaba. Mama Andreei a continuat să își ceară scuze pentru comportamentul fiicei sale, iar eu am ascultat cu calm, simțind pentru prima dată de mult timp un val de ușurare.
Când Mihai s-a trezit și i-am povestit ce se întâmplase, a început să râdă ironic.
– Se pare că karma e mai eficientă decât am fi putut noi fi vreodată, a spus el, strângându-mă în brațe.
În acea zi, am realizat că uneori, răzbunarea nu trebuie căutată, ci doar așteptată. Andreea învățase o lecție pe care nici o mustrare directă n-ar fi putut să o imprime atât de adânc.
