Miruna Purcel
Pe atunci era doar o adolescentă cu vise mari și inima ușoară. La marginea unui târg aglomerat, o femeie bătrână, cu batic colorat și ochi ce păreau că văd prin carne și timp, îi spusese șoptit: „Nu te urca în mașina albastră… Ea merge la cimitir… Dacă te urci, nu mai ieși.”
Avertismentul din trecut
Ania râsese. Cum să iei în serios asemenea cuvinte? Era ștearsă, poate nebună, o țigancă printre multe, rostind avertismente ce păreau extrase dintr-o poveste de groază. A trecut mai departe, lăsând în urmă vocea aceea ciudată, dar fără să știe că destinul nu uită niciodată.
Anii au trecut, iar acea amintire se pierduse între examene, iubiri ratate și începuturi promițătoare. Până într-o noapte.
Era o petrecere obișnuită. Râsete, pahare ridicate, muzică tare. La final, Sașko, prietenul lor vesel și mereu entuziast, i-a invitat să continue distracția cu o plimbare.
— Urcați, prieteni! Mașina asta e bijuteria tatei, acum e ca nouă! — a exclamat el, bătând cu mândrie în capota unui autoturism vechi, dar strălucitor în lumina slabă a felinarului.
Atunci, Ania a simțit fiorul. Mașina era albastră.
Vocea care nu s-a stins niciodată
Îi reveni amintirea în valuri. Frânturi din ziua aceea, vocea bătrânei, acel avertisment absurd care acum părea atât de real.
— Ce culoare avea înainte? — a întrebat, cu vocea tremurândă.
— Albastră, de ce? — a răspuns Sașko, amuzat.
În interiorul ei, ceva s-a frânt. Nu putea explica de ce, dar nu putea nici să se urce. Ceilalți râdeau, o chemau, o tachinau.
— Eu… nu mă simt bine. Mai bine iau un taxi, a murmurat.
Mașina s-a pus în mișcare, lăsând în urmă asfaltul și pe Ania, învelită într-un amestec de ușurare și rușine. Știa că părea ridicolă. Știa că ar putea regreta. Dar instinctul nu-i dădu pace.
Câteva ore mai târziu, telefonul a sunat.
— Ania? Ești trează?… A fost un accident… Mașina lui Sașko… a derapat… Lena și el sunt la terapie intensivă…
Lumea i s-a prăbușit. Se repezi la spital, cu inima bătând haotic. În sala de așteptare, Maria avea sânge în păr și bandaj pe frunte. Dima ținea brațul în poziție rigidă. Dar Lena… Lena era în comă. Sașko… în stare gravă.
Și atunci, cuvintele rostite în urmă cu cinci ani au revenit ca o lamă rece: „Dacă te urci, nu mai ieși…”
Granița dintre superstiție și supraviețuire
Ania a trăit următoarele zile cu un sentiment de vinovăție și ușurare în același timp. Cum să se simtă altfel? De ce ascultase acea avertizare? A fost doar o coincidență? Sau a fost cu adevărat salvată?
A doua zi după înmormântarea lui Sașko — un ritual sumbru, cu ploaie mocnită și umbre lungi — Ania a zărit o siluetă cunoscută la marginea cimitirului. Era țiganca. Aceeași privire, aceeași liniște înspăimântătoare. Fără să stea pe gânduri, s-a apropiat.
— De ce mi-ai spus mie? De ce nu l-ai avertizat pe el?
— Pentru că tu ai ascultat. Fiecare primește ce are nevoie. Destinul nu bate la ușă de două ori. Când bate, ori deschizi, ori îl ignori.
— Și acum?
— Acum… trăiește cu adevărul. Ai fost cruțată cu un scop. Caută-l.
Femeia a dispărut în mulțime, ca o iluzie. Ania a rămas nemișcată, cu florile funerare la picioare și un viitor ce părea dintr-odată mult mai serios.
Un vis, o trezire, o nouă misiune
O săptămână mai târziu, telefonul a sunat din nou. Lena se trezise din comă. Voia s-o vadă.
— Te-am visat, i-a spus Lena în salon. Stăteai pe marginea drumului, refuzând să urci. Și erai cu o bătrână. Mi-a spus să nu mă urc, dar… n-am ascultat.
Lacrimile Aniei au curs fără să le poată opri. A înțeles atunci că avertismentul fusese și pentru Lena. Dar fusese nevoie de cineva să asculte, să ducă mesajul mai departe.
Din acea zi, Ania a început să viziteze zilnic spitalul. Nu doar pentru Lena, ci și pentru ceilalți. S-a oferit voluntar. A vorbit cu tineri despre alegeri, despre intuiție, despre momente în care un simplu „nu” poate salva o viață.
A învățat să trăiască nu cu vinovăția, ci cu recunoștința. Pentru că uneori, un avertisment ignorat poate costa totul. Dar unul ascultat la timp poate deschide porți spre o viață cu sens.
Ania n-a mai văzut niciodată țiganca. Dar, din când în când, când trece pe lângă o mașină albastră, își atinge încheietura, acolo unde inima bate cel mai clar, și își amintește că viața e o șoaptă — și uneori, șoaptele nu mint.
