Georgescu Dragos
Durerea pierderii unui părinte nu are cuvinte, dar uneori suferința prinde formă prin lacrimi și prin scris. La doar câteva ore după moartea compozitorului Horia Moculescu, fiica sa, Nidia, a scris un mesaj care a emoționat o țară întreagă. Cuvintele ei, pline de iubire și disperare, sunt o mărturie a legăturii profunde dintre tată și fiică și o confesiune a sufletului care nu știe cum să-și găsească drumul mai departe.
Fiica lui Horia Moculescu, strigăt de durere după moartea marelui compozitor. ” Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu”
Rândurile publicate de Nidia, într-un mesaj adresat prietenilor apropiați, sunt o rugăciune dureroasă și un strigăt de neputință, o încercare de a ajunge dincolo de lume, acolo unde, crede ea, tatăl ei o mai poate auzi.
După moartea lui Horia Moculescu, Nidia a scris cu sufletul zdrobit:
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi tăticule o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?…”
Cuvintele ei au devenit un ecou al durerii care nu poate fi alinată. În câteva fraze, Nidia reușește să transmită ceea ce nu se poate spune cu voce tare — sentimentul că lumea s-a prăbușit odată cu tatăl ei.
Pentru fiica maestrului, Horia Moculescu nu a fost doar un părinte, ci un univers întreg. El era reperul, sprijinul, inspirația și zâmbetul ei. Acum, în absența lui, totul pare lipsit de sens.
Nidia, copleșită de durere, a continuat scrisoarea cu rânduri care au frânt inimile celor ce le-au citit:
„Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.”
În aceste cuvinte se simte disperarea unei fiice care și-a pierdut nu doar tatăl, ci și busola interioară. Fiecare frază e o confesiune sfâșietoare, o luptă între amintire și neputință.
Nidia își amintește cum tatăl o învăța să fie puternică, să-și ducă demn crucea, să nu renunțe niciodată. Dar acum, în absența lui, se simte golită de acea forță:
„Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie.”
Durerea pierderii părintelui iubit se transformă pentru Nidia într-o căutare fără sfârșit. Îl caută pe tatăl ei în fiecare colț al tăcerii, în fiecare suflare, în fiecare vis, conform fanatik.
„Te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț, Tată, asta? M-ai învățat atâtea, dar un singur lucru nu ai reușit… cum să mă faci să trăiesc fără tine…”
Sunt rânduri care lovesc direct în inimă, rânduri care spun totul despre dragostea unei fiice pentru tatăl ei. În ele nu este doar tristețe, ci și o recunoaștere a dependenței emoționale profunde — o legătură care trece dincolo de moarte.
Pentru Nidia, lumea fără Horia Moculescu este o lume oarbă:
„Cum să mai văd lumea, când ochii mei – de fapt ochii tăi – sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc, când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle?”
O rugăciune pentru tatăl care nu mai răspunde
În continuare, scrisoarea se transformă într-o rugăciune. Nidia nu scrie pentru oameni, ci pentru el. Îi vorbește tatălui ei ca și cum ar fi încă acolo, ascultând-o. Îi cere un semn, o atingere, o amintire care să o ajute să respire din nou.
„Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Dă-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi, tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale…”
Metaforele muzicale din cuvintele ei sunt o dovadă a moștenirii lăsate de Horia Moculescu. Pianul, acordurile, muzica — toate devin acum simboluri ale durerii.
„…când vinilul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns…”
Este imaginea unei lumi care și-a pierdut coloana sonoră. Pentru Nidia, tăcerea care a urmat morții tatălui ei e mai grea decât orice.
„Tu ai fost stejarul meu. Umbra mea. Speranța mea.”
În ultima parte a mesajului, Nidia își descrie tatăl ca pe un arbore uriaș sub care și-a trăit toată viața. Imaginea este tulburătoare:
„Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine…”
Metafora „stejarului” capătă o forță poetică uriașă. Într-o singură imagine, Nidia surprinde tot ceea ce tatăl ei a însemnat pentru ea: forță, stabilitate, protecție. Căderea stejarului devine simbolul prăbușirii lumii ei.
„Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei.”
O confesiune care a emoționat o țară întreagă
Mesajul publicat de Nidia a fost preluat de prieteni, colegi de breaslă și oameni din lumea artistică, care au transmis mii de mesaje de condoleanțe. Toți au remarcat profunzimea și sinceritatea cuvintelor ei, dar mai ales durerea copleșitoare pe care le-a transformat în poezie.
Cei care o cunosc spun că între Nidia și tatăl ei a existat o relație specială. În ciuda diferenței de generație și a vieții pline de încercări, legătura lor a rămas una indestructibilă. Ea îi era nu doar fiică, ci și prietenă, confidentă, sprijin în anii grei.
Mulți artiști au comentat că în rândurile Nidiei se simte exact același spirit artistic pe care l-a avut Horia Moculescu: sensibil, profund, sincer până la lacrimi.
O relație tată-fiică născută din dragoste și devotament
De-a lungul anilor, Horia Moculescu a vorbit adesea despre fiica sa în interviuri. O numea „lumina ochilor mei” și spunea că pentru ea a continuat să cânte și să compună chiar și atunci când sănătatea îi slăbise.
Într-un interviu din urmă cu câțiva ani, spunea: „Nidia este cel mai frumos lucru pe care l-am făcut în viață. Tot ce am mai bun e în ea. Eu am trăit ca să o văd fericită.”
După pierderea tatălui, aceste cuvinte revin acum ca un ecou dureros. Nidia a moștenit sensibilitatea, talentul și finețea sufletească a tatălui său, dar și fragilitatea care vine din iubirea necondiționată.
Scrisoarea ei este, de fapt, un dialog cu cel plecat. Nu e un mesaj către lume, ci o încercare de a păstra o punte între două lumi — cea a vieții și cea a amintirii.
Fiecare rând e o respirație tăiată, fiecare metaforă e o rană deschisă. Prin cuvintele ei, Nidia nu doar își exprimă suferința, ci o trăiește public, în fața tuturor. Iar această sinceritate crudă a făcut ca mii de oameni să se regăsească în durerea ei.
„Cum să învăț, Tată, să trăiesc fără tine?” — este întrebarea care răsună ca un refren pe tot parcursul scrisorii. Un refren fără răspuns, la fel ca un cântec neterminat.
Pentru cei care l-au cunoscut pe Horia Moculescu, mesajul Nidiei pare o continuare firească a universului său artistic. În fiecare notă a compozițiilor lui se ascundea aceeași sensibilitate, aceeași forță interioară care acum se transformă, prin fiica lui, într-o rugăciune.
Pianul care, după cum scrie Nidia, „plânge”, devine simbolul acestei despărțiri. Fiecare clapă e o lacrimă, fiecare acord o amintire.
Horia Moculescu a fost un maestru al emoției — iar acum, fiica sa, prin această scrisoare, îi duce mai departe moștenirea, transformând durerea în artă.
Scrisoarea Nidiei va rămâne una dintre cele mai emoționante mărturii despre pierderea unui părinte din lumea artistică românească. Ea nu este doar un mesaj de adio, ci o declarație de dragoste fără sfârșit.
„Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol.”
Prin aceste cuvinte, Nidia reușește să descrie nu doar durerea personală, ci durerea universală a oricui și-a pierdut părintele.
În tăcerea care a urmat morții lui Horia Moculescu, vocea fiicei lui a devenit vocea dorului, a iubirii și a fragilității umane. Într-o lume grăbită, în care emoția e adesea ascunsă, scrisoarea Nidiei e o dovadă că iubirea adevărată nu se rupe niciodată — doar se transformă.
Iar în inima ei, maestrul muzicii românești va rămâne pentru totdeauna viu. Nu doar ca amintire, ci ca vibrație. Ca un acord care nu se termină niciodată.
Pentru că, așa cum scrie fiica lui, „pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?” — iar răspunsul, chiar dacă nu se mai aude, va rămâne mereu în aer, ca o muzică ce nu moare.
