Loredana Ionescu
Refacerea drumului DN73, ce străbate pitoreasca zonă a Branului, a transformat serile liniștite într-o provocare continuă pentru șoferii prinși în interminabilele coloane de mașini. Ieri după-amiază, în fața locului cunoscut sub numele de Petit Castel, șirul de vehicule părea fără de sfârșit, iar motoarele obosite și fețele încordate ale conducătorilor auto spuneau povestea unei așteptări nesfârșite. Văzând aceasta, m-am gândit să aduc o rază de bucurie și am scos din livadă o lădiță cu pere coapte, parfumate, invitând trecătorii să se servească gratuit.
Am lăsat lădița în fața porții și m-am întors la treburile mele prin livadă, lăsând timpul să curgă în ritmul lui agitat. Spre seară, când foșnetul motoarelor a devenit un murmur îndepărtat și liniștea cădea peste sat, am mers să strâng ce mai rămăsese. Însă, spre surprinderea mea, lădița nu mai conținea perele de dimineață. În locul lor, am găsit… o hartă veche, desenată cu linii tremurate și note stranii.
„Harta comorii pierdute”
Lăsând să se așeze o umbră de uimire pe chip, am apucat harta cu mâinile tremurânde. Se simțea veche, parcă fiecare linie trasată pe ea ar fi ascuns o poveste uitată de vreme. Desenul părea simplu, dar o notă scrisă de mână în colț mi-a atras atenția: „Cei care caută din curiozitate nu vor găsi, dar cei ce caută cu inima… vor descoperi mai mult decât o comoară.”
Mi-am dat seama că în acea seară nu aveam să dorm prea curând. Am luminat camera cu lanterna telefonului și m-am așezat la masă, studiind harta. Un drum familiar, DN73, era conturat clar pe hârtie, însă traseul se ramifica spre o cărare pe care nu o recunoșteam. Curiozitatea mă mistuia, iar decizia era luată: urma să investighez dimineața următoare.
Zorii m-au găsit echipat cu un rucsac, apă și o busolă veche, amintire de la bunicul meu, care fusese explorator amator. Urmând harta, am mers dincolo de drum, printr-o pădure deasă și liniștită, unde lumina pătrundea timid printre frunzele înalte. Fiecare pas părea să îmi dezvăluie un secret al trecutului, iar liniștea era spartă doar de foșnetul ierbii.
Ce comoară ascunde povestea din spatele unui simplu gest
La un moment dat, am dat peste un vechi stejar cu o crăpătură adâncă în trunchi. Harta arăta o cruce mică exact în acea zonă. Inima îmi bătea nebunește. Cu mâinile tremurând, am căutat în scorbura copacului și am simțit ceva tare și rece. Am tras afară o cutie metalică, cu ornamente complicate și o inscripție în latină: „Vae victis”.
Am deschis încet cutia, iar înăuntru am găsit un pumn de monede vechi, strălucind slab în lumina dimineții. Însă sub ele, un mic jurnal, cu pagini îngălbenite și cerneală ce abia se mai vedea, stătea ascuns. Pe prima pagină era scris, într-o caligrafie atentă: „Aceasta nu este doar o comoară, ci cheia unei povești pe care numai cei ce iubesc cu adevărat o pot înțelege.”
M-am așezat la rădăcina copacului, citind cu nesaț fiecare pagină, lăsându-mă captivat de povestea unui vechi nobil care își ascunsese comoara pentru a proteja dragostea interzisă dintre el și o tânără de rând. Monedele erau doar începutul – harta era doar un ghid spre o lecție mai profundă: iubirea adevărată, cea care transcende timpul și convențiile sociale.
Pe măsură ce soarele urca pe cer, realizam că acea lădiță cu pere, lăsată în fața porții pentru trecători, deschisese un capitol neașteptat al propriei mele vieți. O simplă faptă bună adusese înapoi o poveste veche, gata să fie descoperită și povestită din nou.
