Mirela Loșniță
Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a luat o decizie crucială pentru toți salariații din România, unificând practica referitoare la calculul termenului de preaviz în caz de concediere. Această decizie vine în contextul unor interpretări divergente ale instanțelor de judecată privind modul de calcul al acestui termen esențial pentru protejarea drepturilor angajaților.
Calculul termenului de preaviz
În practică, instanțele au avut interpretări diferite privind calculul termenului de preaviz. Unele instanțe considerau că termenul începe să curgă din ziua în care notificarea de preaviz este înmânată angajatului, în timp ce altele susțineau că termenul începe din ziua următoare notificării. Această neclaritate a generat numeroase dispute juridice și inechități în aplicarea legii muncii.
Prin decizia pronunțată pe 20 mai 2024, Înalta Curte a unificat această practică, stabilind că termenul de preaviz se calculează începând cu ziua următoare comunicării notificării de preaviz și se împlinește în ultima zi a termenului. Această decizie este esențială deoarece nerespectarea termenului de preaviz poate duce la nulitatea deciziei de concediere.
Importanța deciziei ÎCCJ
Decizia ÎCCJ are o importanță majoră pentru toți salariații și angajatorii din România. Stabilirea unui mod unitar de calcul al termenului de preaviz asigură o aplicare corectă și uniformă a legii, reducând riscul de interpretări divergente și de litigii prelungite.
Decizia ÎCCJ se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și devine obligatorie de la data publicării. Astfel, toate instanțele de judecată vor trebui să respecte această interpretare unitară în toate cazurile viitoare.
“Admite recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului, dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nefiind aplicabile. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2024”, a decis ÎCCJ.
Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de Avocatul Poporului cu problema de drept referitoare la modalitatea de calcul al termenului de preaviz. Instanțele de judecată nu aveau un punct de vedere unitar în privința acestei chestiuni, ceea ce a generat necesitatea unei decizii care să clarifice interpretarea și aplicarea legii.
Argumentele deciziei ÎCCJ
În decizia sa, ÎCCJ a argumentat că interpretarea unitară a termenului de preaviz este necesară pentru a asigura stabilitatea și predictibilitatea relațiilor de muncă. Conform hotărârii, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz și se împlinește în ultima zi a termenului. Astfel, dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum și cele ale art. 2553 alin. (1) din Codul civil, nu se aplică în acest caz specific.
Decizia ÎCCJ este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă și a fost pronunțată în ședință publică pe 20 mai 2024.
Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Reglementarea legală a competenței Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii se regăsește în dispozițiile art. 97 pct. 2 și art. 514 – art. 518 din Codul de procedură civilă, precum și în dispozițiile art. 40 alin. (3) și art. 471 – 4741 din Codul de procedură penală.
Decizia ÎCCJ reprezintă un pas important în clarificarea și unificarea practicii judiciare în România, asigurând o aplicare uniformă și corectă a legislației muncii. Aceasta oferă angajaților și angajatorilor certitudinea necesară privind modul de calcul al termenului de preaviz în caz de concediere, contribuind la reducerea litigiilor și la crearea unui climat de încredere și stabilitate în relațiile de muncă.
Salariații beneficiază astfel de o protecție clar definită, iar angajatorii au un ghid clar privind respectarea termenelor legale, prevenind astfel eventualele sancțiuni și nulități ale deciziilor de concediere. Decizia ÎCCJ este un exemplu de intervenție eficientă a sistemului juridic pentru a rezolva problemele de interpretare a legii și pentru a asigura justiția și echitatea în aplicarea normelor legale.
